Frica și vinovăția sunt singurii dușmani ai omului.
elisabeth kubler-ross
Ne-am născut într-o cultură a vinovăției, în care imperfecțiunea este o valoare existențială dominantă, care dictează orice alegere pe care o facem. În același timp însă, ne-am născut în zorii unei mari schimbări sociale, marcată de tezirea conștiinței umane individuale și colective, care alungă iremediabil fricile noastre cele mai adânci. Primul pas către această trezire începe cu necesitatea de a distinge între vinovăție și responsabilitate.
În această intenţie de a ne încuraja şi de a ne întări ca membri ai unei comunități de ființe sensibile și conștiente, recurg desigur la analiză tranzacţională şi la stări ale Eului. Simplitatea acestora ne arată clar cum să elaborăm într-o direcție pozitivă sentimentul de vinovăție și cum să-l transformăm într-un sentiment al responsabilității.
Amintesc ca de obicei că litera majusculă se referă la starea Eului, în timp ce minuscula indică persoana reală, copil, adult sau părinte.
Vina o simte Copilul
Vinovăția nu este o emoție primară, dar apare în jurul vârstei de doi ani, împreună cu rușinea, indicând primele semne de autoevaluare. Vinovăția poate părea definitivă și fără echivoc pentru un copil mic lipsit de experiența vieții. În funcție de intensitatea cu care este inculcată, vinovăția poate avea un efect intens, uneori umilitor și greu de șters. Atunci când părintele, în mod conștient sau inconștient, îl învinuiește de ceva pe copilului său mic, această vină poate căpăta semnificația unei condamnări certe.
Copilul nu dispune de nici un instrument pentru a putea analiza veridicitatea acestei condamne și nici nu ar putea s-o trimită înapoi la expeditor. Pentru un copil mic a spune nu părintelui său ar însemna să rămână singur. N-ar putea s-o facă în nici un fel. Așa că acceptă vina și gata.
În schimb, copilul pocăit, aflat la un nivel de dezvoltare mult mai avansat deoarece este în stare să efectueze o atribuție realistă a vinei, este un copil în capcană. Deoarece copilul care este conştient că a greşit nu vede nici o cale de reparare a greşelii, dacă părintele nu i-o arată. Este prea mic ca să afle singur o cale de ieşire, nu a cunoscut încă iertarea, repararea greșelii, iar părinţii, crescuți și ei la școala învinovățirii fără sens, foarte rar i-ar putea oferi această informaţie.
Confruntat cu un părinte intransigent, dar fragil și schimbător, inconștient de posibilitățile mici ale copilului, acesta cedează în interior și îngroapă în inima sa unul dintre cele mai descurajante sentimente umane.
Simțul vinovăției duce la neputință, inferioritate, renunțare și disperare.
Vina se autoalimentează
Cu o astfel de povară pe spate, de-a lungul vieții Copilul nu va pierde ocazia să-și intensifice acest sentiment de vină. Convingerile sale fundamentale declanșează inevitabil un mecanism de autoconfirmare bazat pe emoţii şantajante și pe jocuri psihologice, generând o încetinire a creșterii și tendința de a se întoarce în mod repetitiv la vina originară.
Ori de câte ori individul întreprinde o acțiune nefericită, pe teancul deformat dei vecchi rimorsi si aggiungerà un altro, e un altro ancora. I nuovi sensi di colpa si accumuleranno sulle remote colpe, sulle ennesime vergogne, saldando ancor di più l’infernale circuito auto generante della colpa. Una volta entrato in questo avvilente loop, individul va reuşi cu greu să-şi transforme vinovăţia în responsabilitate.
De ce oamenii nu se schimbă?
Nu atât pentru că nu vor, cât pentru că nu știu cum să o facă. A scăpa de poveri este adesea o chestiune de know-how. Cum poți scăpa de sentimentul odios și de nedescris că nu ești OK? Pentru a face acest lucru, există două opțiuni care necesită o mare forță interioară, experiență de viață și capacitatea de a discerne. Aceste opțiuni nu se exclud reciproc și sunt iertarea de sine și redistribuirea vinei.
Cine nu a fost iertat de mic, cu greu ar putea să se ierte singur ca adult. Autoiertarea sau iertarea de sine este o experiență eliberatoare extraordinară, deoarece oferă condamnatului o perspectivă diferită asupra greșelilor sale, care ar putea fi abandonate foarte bine în schimbul unei conștientizări profunde, împreună cu angajamentul de a le repara.
Vina moștenită
De cele mai multe ori aceste vini nici măcar nu-i aparțin, ci provin dintr-o lungă tradiție de familie, în care obișnuința de a se autoflagela și de a se autosabota a pătruns în sânge.
Căci Eu, Domnul, Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirea părinţilor în copii până la al treilea şi la al patrulea neam al celor ce Mă urăsc.
Exodul 20:5
În familiile sănătoase și fericite darul vieții este transmis în mod curat, lipsit de poveri ereditate care vin de la strămoși iresponsabili, pentru că fiecare generație își ia răspunderea pentru ceea ce face și folosește mereu iertarea de sine și a celorlalți.
În acest fel dragostea este liberă să curgă în ambele sensuri de-a lungul arborelui genealogic, transformând ereditatea pozitivă a tinerilor tot mai bogată și consolidând legătura filogenetică care susține întreaga familie într-o rețea de forță și de siguranță.
Simţul vinovăţiei leagă victima de călăul său într-o relaţie viciată
Iertarea de sine nu este un act automat. Are nevoie de resurse, de o motivație validă și de un profesor. Copilul care este obișnuit să se învinovățească nu va fi ușor de convins să renunțe la acest lucru. Autoflagelarea conferă satisfacția secretă de a se simți victimă și alimentează în mod subtil un resentiment cu care se obișnuiește să trăiască. Acest resentiment nemărturisit plasează victima la un nivel de superioritate față de agresorul său și, ca urmare, va înlocui dragostea ca sursă naturală de energie interioară.
Senzația de superioritate furnizează energie și siguranță unui copil care nu a putut alege, reprezentând caracteristica principală a relației din cadrul triunghiul dramatic. Cu toții avem în adâncul sufletului o Victimă ascunsă și răstignită de cine știe ce Persecutor necruțător. La fel ca un martir - Copil sacrificat în numele unei iubiri greșit înțelese, în așteptarea magnificului său Salvator.
Sentimentul martiriului, mult mai profund decât sentimentul vinovăției, îl face pe Copilul neștiutor să se creadă eroul existenței sale, alimentându-i mândria deșartă, care aduce doar distrugere și moarte.
Un prezent satisfăcător ne îndeamnă să dorim un viitor mai bun
Atunci când povara nenumăratelor vine depășește satisfacția subtilă oferită de victimism, înseamnă că s-a ajuns la limita care impune o schimbare. În acel moment, direcția de luat va fi influențată de un alt factor semnificativ: satisfacția trăirii în prezent.
Diferite experiențe trăite ne fac să ne dăm seama de resursele și de capacitățile pe care le avem, ceea ce ne trezește dragostea de viață și ne împinge să începem construirea unui viitor și mai satisfăcător. Autoeficacitatea și introiecția unor noi valori sufletești ne face să fim tot mai încrezători în noi înșine și din ce în ce mai îndrăzneți în cucerirea lumii.
Per l’individuo consapevole delle proprie capacità e valori, rafforzato dal suo Genitore interiore più ammorbidito dal confronto con la vita, il solito mortificante modo di reagire di fronte a eventuali errori diventa troppo pesante e quasi insopportabile. Soltanto allora il Bambino è pronto a rinunciare al senso di colpa per sostituirlo con un sano senso di responsabilità, che richiede la riparazione e l’auto perdono.
Atunci când orgoliul copilăresc pierde, iubirea ta de viață câştigă
Adultul eliberat de remuşcările teribile ale vinovăţiei infantile devine tot mai responabil, deoarece acum este conştient că deţine resursele necesare pentru a alege să-şi reparare greşelile. Creşterea autostimei şi conştiinţa mărită asupra propriei identităţi ne ajută să nu mai acceptăm cu uşurinţă orice acuzații care ni se aduc.
Mult mai atent şi mai selectiv, înainte de a decide ce trebuie să facă, Adultul nostru efectuează o analiză amănunţită şi o distribuţie calculată a părţilor de responsabilitate ce se cuvin altora.
Odată ce stările Eului se equilibrează, putem începe să trăim din plin prezentul, iar după fiecare reuşită noile obişnuinţe se consolidează, fiind din ce în ce mai capabili să ne asumăm răspunderile şi să fim mereu conştienți de ceea ce facem.
Copilul vinovat și pasiv, Adultul responsabil și activ
Diferența dintre culpă și responsabilitate nu este doar o chestiune cronologică. Nu este întotdeauna posibil să se repare daunele de care ne dăm seama prea târziu. Soluția pentru a se salva de remușcări și de scăderea autostimei? Reparația indirectă, ajutorul dezinteresat celorlalți, în speranța că îmbunătățirea situației lor îl va consola pe sufletul onest aflat în suferință.
Calea acțiunii este întotdeauna cea mai nimerită, alegerea de a compensa indirect greșelile din trecut acționând în beneficiul celor din jur, aici și acum, este o ispășire excelentă. Sau poate începerea unui nou proiect care va avea consecințe pozitive pentru generațiile viitoare. Modalitățile de reparare a daunelor sunt nesfârșite, trebuie doar să alegi să vte ierți și orizonturile ți se vor deschide imediat.
Adevărata iubire se naște din cunoaștere, nu din simțul datoriei sau vinovăției.
alan watts
Comentariu