Da, pentru majoritatea dintre noi viaţa rămâne mult timp doar un joc. Chiar şi atunci când suntem adulţi continuăm să jucăm schimbându-ne regulat roluri dramatice dintre cele mai surprinzătoare. La ce ne trebuie această recitare? De ce toţi copiii se joacă? Simplu, ca să filtreze suferinţa înainte de a o înfrunta în viaţa reală.
Karpman a fost un student perspicace al marelul Eric Berne, care a intuit sensul teatral al jocurilor analitice tranzacţionale. Viaţa este un joc în adevăratul sens al cuvântului, iar dramatismul relaţiilor noastre reprezintă indiciul perfect al faptului că avem un joc în curs de desfăşurare. Cu cât suntem mai pasionaţi, cu cât mai mare fervoare și exagerare punem în relaţiile şi activităţile noastre, cu atât mai mult suntem prinşi de piesa imaginară pe care o interpretăm.
De ce preferăm să ne jucăm în loc să trăim cu adevărat?
Viaţa autentică are nevoie de acceptarea sa înţeleaptă şi vrea să fim conştienţi de toate aspectele sale. Foarte greu de realizat. Jocul "de-a viaţa" ne oferă posibilitatea de a ne lua o pauză de "reflecţie" înainte de a avea de-a face cu durerea pe care realitatea ne-o impune.
Jocul favorizează maturizarea Copil nostru interior, dar ne face în acelaşi timp să pierdem un timp preţios în loc să trăim cu adevărat. Jocul este o necesitate inconştientă pentru cine are nevoie să-şi confirme poziţia sa existenţială, ca să-şi poată justifica alegerile vieţii şi echilibrul său interior mult prea fragil.
Există nenumărate variante de modele relaţionale, dar Karpman le-a ordonat frumos pe toate în celebrul său triunghi dramatic. Toate rolurile vieții pot fi ordonate la urma urmei în această schemă. Vârfurile triunghiului "teatral" reprezintă cele trei roluri principale: Persecutorul, Salvatorul şi Victima.
Nu e niciodată un joc cinstit!
Jucătorii se identifică cu unul dintre aceste trei roluri şi duc până la capăt o intrigă complicată, foarte arătoasă, al cărei punct culminant va răsturna pe neaşteptate poziţiile iniţiale. Ca într-o adevărată piesă de teatru. Dinamica jocurilor, pe care am explicat-o într-un alt articol, se bazează pe alegerea poziţiei de plecare, care trebuie fluturată cu multă ostentaţie pentru a atrage partenerul potrivit de joc.
Persecutorul convins că lumea e nedreaptă va porni în căutarea Victimei potrivite, care probabil nepedepsită face daune în jur, în timp ce cine știe ce fel de Salvator se va arunca prostește în niște situații riscante pentru a salva cine știe ce alt tip de Victimă în nevoi.
Odată ce s-au combinat, cei doi actori încep să desfăşoare un scenariu fantezist, plin de distracţie şi de patimă, pentru a ajunge în sfârşit la nelipsita lovitură de teatru înainte de scena finală. În acel moment adevăratele poziţii ale celor doi jucători ies brusc la iveală. Cei doi se întorc şi arată tuturor ceea ce au scris pe spatele tricoului: Tu nu eşti ok.
Așa cum domnișoara seducătoare descoperă că prințul ei nu e altceva decât un purcel în călduri, sau cum un jucător în bursă pricepe că fantasticul său consulent i-a dat țeapă foarte liniștit după ce l-a făcut să piardă tot capitalul pariat. Finalul neplăcut provoacă aceeași deziluzie amară pe care o încearcă un copil care nu și-a obținut bomboana sa râvnită. O bomboană foarte importantă, care i-ar fi putut schimba viața.
Persecutorul
Persecutorul sau Justițiarul trebuie neapărat să ”corecteze” o situație care a nu fi ok și intră în pielea celui care trebuie să facă dreptate. Poate pretinde cu virulență socoteala și trece imediat la persecuția Victimei sale.
Pare incredibil, dar jocul violenței și torturii în cele mai variate forme ale sale îi fascinează pe ambii participanți. Așadar, Victima primește și ea plăcerea sa ”păcătoasă”, exact ca în jocul de-a hoții și polițiștii, de exemplu.
Acest lucru nu justifică desigur nici o violență din partea nimănui. Amândoi, fie Persecutorul fie Victima sa, au necesitatea de a atinge punctul culminant, când se vor înfrunta pentru a-și spune în față ceea ce au să-și spună. Atunci își vor schimba practic tricourile lor oribile.
Finalul îl vrea pe Persecutor la pământ
Într-adevăr, la sfârșitul piesei Persecutorul își va pierde energia ”persecutorie” și va ceda rolul său Victimei, care se va vedea victorioasă luând locul celui pe care l-a urât și în care de fapt se oglindește perfect. Schimbul de roluri (sau de tricouri) confirmă pozițiile ascunse ale amândorura. Persecutorul se dovedește a fi o victimă care a gândit dintodeauna pe ascuns că Eu nu sunt ok, dar nici tu nu ești ok, în timp ce Victima își redobândește demnitatea prăfuită transformându-se în Persecutor și adoptând poziția Eu sunt ok, tu nu ești ok.
Că ar fi persecutori anonimi într-o banală relație de cuplu sau persecutori faimoși ai istoriei, cu toții sfârșesc vai de capul lor: abandonați, puși sub interdicție judecătorească, băgați la rece sau executați în public. Cu toții sfârșesc loviți de mâna victimelor lor.
Există însă și persecutori care își termină victimele și rămân nepedepsiți. În acel caz nu numai că își pierd obiectul mâniei lor, dar rămân convinși că ar fi niște victime eterne, cu conștiința stigmatizată pentru totdeauna de un act pentru care nu vor putea plăti. Justiția omenească, oricât ar fi de imperfectă, are oricum scopul de a ușura justiția propriei conștiințe.
Victima
Victima joacă pentru a-și răscumpăra poziția existențială de inferioritate Eu nu sunt ok, tu ești ok. În cultura falșilor sfinți, adică cea a supremației binelui absolut promovat de interpretarea deviata a învățămintelor creștine, Victima este rolul cel mai preferat. De fapt, poziția Victimei ascunde aceeași viziune negativă despre ceilalți și despre lume pe care o adoptă și Persecutorul său.
Într-adevăr, am văzut că la sfârșitul jocului Victima se transformă în Persecutor, arătându-și adevărata ”piele”. Prin urmare, tocmai asemănarea lor interioară îi unește în acest joc de aparențe complicate cu scopul real de a arunca asupra celuilalt partea sa de responsabilitate individuală.
Victima de natură spirituală își bazează convingerile pe același fond obscur: tu nu ești ok. Justițiarul său ese de data aceasta necredinciosul malign care se încăpățânează să reprime valorile pozitive și înalte spiritual ale Victimei. Victimismul se încarnează în acest caz în sărmanul pus pe cruce de către masele nesimțitoare și necredincioase sau îl reprezintă pe credinciosul Ales al lui Dumnezeu convins că sacrificiul său îi va aduce un destin de glorie spirituală eternă.
Salavatorul
Salvatorul este al treilea rol din piesa existenței, cel care se ridică pe podiumul celui care pretinde că ar considera viața plecând de la Eu sunt ok, tu ești ok.. Oricine dorește să se bucure de faimă sau să cucerească adorația unor admiratori naivi se avântă să interpreteze rolul splendidului aducător de salvare. Însetat de recunoaștere, Salvatorul își alege deplorabilii săi nevoiași printre visătorii orbi aflați în așteptarea marelui salvator cu aer de părinte iubitor, pe care probabil aceștia niciodată nu l-au avut.
În timp ce Persecutorul pleacă ”pe cinstite” de la poziția Eu sunt ok, tu nu ești ok, Salvatorul preferă să plece de la falsa declarație Eu sunt ok, tu ești ok.. Amândoi sunt convinși că celălalt trebuie schimbat în vreun fel. Persecutorul intră în hainele justițiarului care aduce ordinea în lume, în timp ce Salvatorul o face în mod eroic învăluindu-se în aureola superiorității de valori. Salvatorul este convins că misiunea sa eroică ar fi modul cel mai potrivit de a-și elibera victima neputincioasă și de a-și asigura un loc în primul rând la show-ul paradisului.
Amăgiți și pasivi în situația invalidantă de Victime, mizerabilii solicitanți de ajutor se aruncă în brațele Salvatorului lor așteptând momentul potrivit pentru a întoarce jocul și a-și dezvălui ”tricoul” pe spatele căruia stă scris ceea ce au crezut dintotdeauna: Salvatorul nu e altceva decât un escroc sau un neputincios fără nici o putere, incapabil să ofere ajutorul potrivit. Deziluzia este imensă, la fel ca intensitatea expectativelor avute la început. Salvatorul este alungat cu pietre dezvăluindu-și poziția adevărată Eu nu sunt ok, în timp ce neajutorații își reconfirmă subtila poziție persecutorie Eu sunt ok, dar tu nu ești ok.
Spectacolul s-a încheiat, conștiința a fost activată
Acestea sunt jocurile preferate al umanilor în fază de creștere evolutivă și modalitățile prin care își schimbă măștile în deplina convingere că numai celălalt ar fi responsabil de propria situație.
Conștientizarea are nevoie de un filtraj interior realizat în mod cinstit pentru a putea regăsi capacitatea de a înfrunta și interpreta suferința pentru pierderile îndurate deja. O muncă grea pe care Copil o evită sistematic preferând s-o înlocuiască cu recitalul pasional al vieții. E nevoie de un Părinte afectuos, hotărât și înzestrat cu valori pentru a-și învăța Copilul cum să-și asume responsabilitățile vieții și cum să se lase de teatru.
Pentru a putea trăi o viață autentică, cei trei actori ar putea să renunțe la nevoia de a demonstra celuilalt că ”tu nu ești ok” doar dacă aleg în mod conștient să fie ei înșiși ok. Fiecare așa cum îi este mai la îndemână: fostul Persecutor rămâne iubitor de dreptate, dar renunță la persecuția nedreaptă a vinovatului.
Fosta Victimă continuă să întoarcă și celălalt obraz, dar fără nici o pică sau nici un simț de vinovăție, pe deplin conștientă că acesta este modul de a descărca mânia celuilalt.
Salvatorul iluzionat de data aceasta coboară de pe piedestalul imaginar și își asumă într-adevăr responsabilitatea de a se dedica semenilor săi, conștient de importanța lucrurilor la care renunță pentru asta.
Comentariu