Nu ne înțelegem pentru că avem puncte de vedere diferite. Asta e tot. Unul spune ceva și celălalt înțelege altceva. Fiecare are propria sa perspectivă și cu greu ar putea să o adapteze pentru a face loc unui element de noutate. Ok, până acum nimic nou sub soare, dar hai să vedem de ce.
Suntem foarte deștepți să asimilăm în mintea noastră o infinitate de informații, dar doar o mică parte dintre noi suntem capabili să le integrăm într-o perspectivă de viață în care să facem loc și altor opinii. De ce?
Ceea ce gândim este foarte diferit față de ceea ce facem
Lumea noastră interioară este conectată la lumea exterioară printr-o succesiune liniară de Gânduri -> Emoții -> Acțiuni. În interior domină sinele nostru perceput, aspectul conștient al sinelui, ceea ce credem că suntem și facem. De obicei, credem că suntem oameni cinstiți, dezinteresați, capabili și foarte inteligenți.
Dacă ne scufundăm însă mai adânc, am putea auzi o voce deseori ignorată, care ne șoptește lucruri complet opuse. Este vocea conștiinței, amestecată însă cu altele atât de diverse încât cu greu am putea înțelege cine suntem cu adevărat.
Sinele ideal și Sinele normativ: tatăl pe care îl avem în minte
Cel mai semnificativ este Sinele ideal, care reprezintă idealul despre ceea ce ne-am dori să fim și ne amintește de modul în care un copil mic se uită în sus către tatăl său cel înalt. Imaginea paternă este, de asemenea, baza normelor și valorilor pe care ar trebui să le nutrim, să le afirmăm și să le punem în act. C.L. Higgins, psiholog social, vorbește în acest sens despre Sinele normativ. Mai târziu, individul matur va modifica aspectele normative și valorice introiectate și își va construi propria conștiință individuală, conform propriilor aspirații.
Atunci când Sinele ideal ridică bara idealurilor mult prea sus, deseori sărmanul Sine perceput suferă o devalorizare puternică, care îi pune în pericol identitatea și autostima. Higgins numește această diferență dintre cele două imagini ale Sinelui drept discrepanță cognitivă și distinge două consecințe ale acesteia în funcție de sinele implicat.
Diferența dintre ceea ce ar trebui să fim (sinele normativ) și ceea ce simțim că suntem reprezintă o sursă continuă de anxietate, în timp ce diferența dintre ceea ce vrem să fim (sinele ideal) și ceea ce simțim că suntem generează descurajare și tristețe.
Eul narcisist este compensarea iluzorie a umilințelor parentale
În această situație conflictuală, inevitabilul Ego este imposibil să nu-și bage coada. Ego-ul este rodul gândirii dualiste, reactive, este eroul narcisist care apără neînfricat micul Sine perceput și care se opune pretențiilor umilitoare ale părintelui imaginar cu splendida spadă a mândriei. Kohut, psihoterapeutul marilor profesioniști afirmați, dar cu sufletul gol, l-a denumit Sinele exhibiționist grandios.
Atât de condamnat de literatura new age, în realitate Ego-ul are o funcție salvatoare și de întărire. Arogantul „plin de sine” de fapt nu îi calcă în picioare pe cei din jur, ci mai degrabă pe părintele imaginar disprețuitor pe care îl păstrează înlăuntrul său. Misiunea sa se termină atunci când Sinele mic perceput asimilează suficiente informații despre structura sa reală pentru a se întări și pentru a putea renunța la apărare, îmbrățișând în sfârșit sinceritatea propriei conștiințe.
Renunțarea la Ego, atât de invocată de bigoții religioși sau de pseudo-spiritualii erei new age, dacă este efectuată înainte de timp, nu poate provoca altceva decât expunerea dăunătoare și periculoasă a unui sine încă mult prea fragil pentru a se putea proteja singur.
Ego-ul este narcisistul compensator, care protejează o rană, în timp ce Sinele ideal este autoritatea propozitivă, care propune un scop.
Prin urmare, Ego-ul nu este identic cu Sinele ideal. Sinele ideal își are originea în imaginea impusă sau propusă de părinte cu valorile și scheme sale mentale („Un om bun lucrează toată ziua”). După cum am spus deja, de-a lungul vieții această imagine va fi apoi îmbogățită de valorile și idealurile și mai înalte ale individului matur, devenind astfel ceea ce ne-am dorit întotdeauna să fim.
Ego-ul sau Sinele expoziționist grandios se naște mai degrabă ca o reacție la confruntarea devalorizantă dintre micul Sine încă neformat cu Sinele ideal. De exemplu, dacă tatăl își umilește fiul pentru că nu este suficient de rapid în matematică, Sinele Ideal va fi cineva puternic în calculele matematice, în timp ce Ego-ul va fi cineva de zece ori mai puternic în alt domeniu, dar nu în matematică.
Acum că ne-am lămurit poate cu aglomerația felurilor de Sine din interiorul nostru, să vedem ceea ce se află în afara noastră.
Lumea exterioară ne deschide larg porțile către realitate.
Acolo se află împărăția Sinelui real. Un Sine concret, vizibil, care poate fi departe sau aproape de Sinele perceput și de diferitele sale aspecte, în funcție de interferența imaginilor despre ceea ce trebuie să fim - Sinele ideal - și despre ceea ce ne amăgim că am fi - Ego-ul.
Sinele real este cel mai îndepărtat de conștiință și se manifestă vizibil prin acțiuni, cuvinte, gesturi, fiziologia corpului, etc. Este imaginea pe care o prezentăm altora, fie că am fi sau nu conștienți de aceasta. Sinele real este aisbergul personalității noastre, vârful esenței noastre care este vizibil tuturor, dar mai greu nouă înșine.
De ce nu reușim să ne dăm seama mai bine de comportamentul nostru?
Il discorso ruota sempre tra la differenza tra dentro e fuori. Tra il dire e il fare c’è di mezzo il mare.
Puntea dintre EU și MINE
În timpul autoobservării observatorul subiect, adică eul, se găsește în interior, în timp ce obiectul care trebuie observat, adică cel despre mine, se găsește în exterior. Între eu și mine, așa cum spuneam la început, se întinde firul gândurilor, emoțiilor și acțiunilor, care nu sunt întotdeauna bine conectate.
Perspectiva externă a observatorului care se află într-o lume individuală închisă este adesea foarte diferită față de realitatea externă. Sinele perceput în interior este cel care are deseori acea bârnă în ochi care îl împiedică să-și vadă Sinele real.
Viceversa, în cazul în care observatorul tinde în mod inconștient să ia în considerare mai mult situația externă, iar aici vorbim despre cei înclinați să se adapteze și care îi mulțumesc cu ușurință pe alții, intensitatea procesului extern poate să copleșească și să acopere percepția internă.
Acest scurtcircuit provine din vechea inerție infantilă cu care unui copil cu nevoi nesatisfăcute îi este greu să-și părăsească zona de confort simbiotic. O inerție care se numește în analiza tranzacțională pasivitate și care se bazează în principal pe desconsiderarea aspectelor reale ale situațiilor.
Ce este desconsiderarea?
Desconsiderarea este un mecanism intern care îi determină pe oameni să reducă la minimum sau să ignore aspecte despre sine, despre ceilalți sau despre situația reală.
J.L.Schiff, Analisi transazionale e cura delle psicosi, p.25
Desconsiderarea explică de ce suntem atât de des confruntați cu oameni care evaluează realitatea într-un mod complet diferit față de noi, de ce nu reușim să ne înțelegem unii cu alții deși trăim în aceeași lume și avem în fața ochilor aceeași situație.
Sunt, de exemplu, cei care preferă să „închidă ochii” chiar în fața prezenței unui stimul sau a unei probleme, ignorând în plus importanța lor. ”Nu am observat că plângea”. Aici avem de-a face cu o zonă patologică. Acestea sunt cazurile în care situația evidentă și consecințele sale imediate sunt aproape negate.
De asemenea, ar putea fi ignorată posibilitatea de a modifica o anumită problemă, neștiind că există capacitatea de a face ceva în această direcție. Aici este mai presus de toate o chestiune de „know how”, de multe ori mediul de origine nu oferă cunoștințele necesare pentru a putea depăși inerția și a lua măsuri pentru a schimba situația. Cu toții avem o poveste personală foarte diferită și, oricât de incredibil ar părea, este foarte probabil ca alții să nu aibă aceleași informații despre cum să reacționeze la un anumit obstacol sau despre cum să folosească mijloacele disponibile.
Desconsiderările sunt ca niște piese care lipsesc din conștiința noastră și care ne împiedică să identificăm contextul ca să reacționăm corespunzător. Pot fi neglijări, mici detalii ignorate, puncte de vedere prea restrânse pentru a include o viziune mai amplă și decisivă asupra problemei care trebuie rezolvată. Această „orbire” își are originea în noi, acolo unde se cuibăresc euri incomplete, învechite sau chiar malformate, pline de cogniții distorsionate, imagini îngropate în trecut, legate încă de emoții prăfuite și amintiri decontextualizate.
Ceea ce leagă mintea cu faptele noastre este condiția de a fi conștienți
Iată doar câteva indicii despre motivul pentru care nu ne înțelegem.
Viața noastră internă este complet diferită față de cea externă. Sună foarte complicat, dar liniile generale sunt de fapt destul de simple. Aplicate apoi în viața personală de zi cu zi, pot duce la eliminarea acelor neînțelegeri și mici dezamăgiri care fac ca relațiile noastre să fie atât de neplăcute și de dificile.
Comentariu