Stima de sine este valoarea pe care ne-o acordăm nouă înșine, o valoare pe care fiecare o apreciază în funcție de sistemul de valori introiectat. Sfaturile privind modul de consolidare a stimei de sine sunt practic inutile dacă nu rezonează cu lumea interioară a cititorului interesat de acest lucru. De aceea vreau să mă concentrez asupra unui alt aspect legat de stima de sine, care nu are o relevanță imediată, dar care este esențial în atribuirea valorilor identitare: conformismul social.
Oricât de mult s-ar lucra asupra stimei de sine prin dobândirea de noi abilități, prin compararea calităților proprii cu cele ale altora sau prin diminuarea severității autoaprecierii, stima de sine va rămâne în continuare scăzută dacă nu se ia în considerare modul în care identitatea se formează și se împletește cu sistemul psihosocial înconjurător.
Valoarea Sinelui depinde de consolidarea identității
În acest sens, scriitorul și psihanalistul Erik Erikson vorbește despre o adaptare a copilului la cultura în care trăiește, afirmând că fiecare copil este un ciclu de viață într-o comunitate de cicluri de viață (Erikson, 1959). Dezvoltarea psihosocială este strâns legată de cultură, care ghidează comportamentul individului prin promovarea anumitor tradiții și credințe încorporate în obiectivele educaționale și în noțiunea de personalitate sănătoasă. Astfel, identitatea individului devine menținerea unei solidarități interioare cu idealurile și identitatea grupului.
Pe tot parcursul vieții, întrebarea fundamentală va rămâne Cine sunt Eu? iar în fiecare etapă de dezvoltare, răspunsul va fi diferit, în funcție de evoluția relației dintre nevoile individuale și mediu. Un copil mic care se simte acceptat își sporește familiaritatea cu propriile nevoi și își extinde încrederea în sine, în același mod în care credința religioasă își are rădăcinile în acceptarea absolută a ordinii cosmice. Dacă, pe de altă parte, neîncrederea depășește această încredere, adultul se va confrunta cu o viață de suspiciune, nesiguranță, frustrare și singurătate.
Ultimele etape de dezvoltare se ridică la fel ca un teanc de monede pe care îmi place să îl menționez mereu, fie prin adăugarea la încrederea inițială a sentimentului de autonomie, fie prin adăugarea la neîncrederea de bază a sentimentului de rușine și îndoială. În funcție de modul în care au fost învățate regulile, copilul le va asimila fie în mod natural sau cu frustrare, dezvoltând în continuare inițiativa sau un perpetuu sentiment de vinovăție. Copilul riscă să consolideze acel sentiment de respingere generalizat pe tot parcursul vieții cu fiecare mustrare repetată, cu fiecare ceartă devenită obișnuită sau cu violența verbală sau fizică continuă, având consecințe drastice asupra stimei de sine.
Formarea identității continuă
Spre pubertate, experiențele pozitive îi dau copilului un sentiment de inițiativă și îndrăzneală, în timp ce obstacolele și înfrângerile vor fi sursa inferiorității și a sentimentului de inadecvare. Problema identității atinge apogeul în timpul adolescenței, deoarece noile nevoi sexuale zdruncină profund ”stiva” sinelui. În acest moment, identitatea poate primi o consolidare importantă sau se poate scufunda în difuzie identitară: Nu am devenit persoana care trebuia să fiu, nu sunt încă ceea ce sunt pe cale să devin, dar nici nu sunt ceea ce am fost..
Capacitatea individului de a se integra în grupuri și în regulile acestora va determina evoluția viitoare a Sinelui, având în vedere apropierea următoarei provocări identitare: intimitatea. În relația de iubire are loc "testarea" identității, în funcție de modul în care tânărul va fi capabil să gestioneze limitele Sinelui său. Cele două riscuri extreme de această dată vor fi pierderea de sine în celălalt, adică disoluția în relații superficiale în opoziție cu izolarea, goliciunea sufletească și singurătatea.
Creșterea psihologică îl va conduce apoi pe individ să își investească credința în viitor prin încrederea în specie și în capacitatea sa de a avea grijă de ceilalți. Sau va alege să se complacă în stagnare, plictiseală și autoabsorbție prin negarea procreării. Această din urmă alegere a devenit, din păcate, o tendință endemică în societatea actuală.
Ultima etapă: Sinele integral sau extincția?
Prin urmare, în etapa finală, omul va ajunge la integritatea Sinelui, cu acceptarea limitelor existenței și a condiției umane în general, sau va aluneca spre frica de moarte și dezgustul față de propria condiție, ceea ce va duce la extincție.
Nimic nu poate șterge refuzul inițial, adică prima monedă strâmbă care va compromite echilibrul întregului ”teanc” identitar, dar acest sentiment de respingere poate fi transformat într-o cale spre noi orizonturi de comunitate. Sentimentul de inadecvare și neîncredere poate provoca un conformism nevrotic, o negare însoțită de autodistrugere sau un nonconformism conștient capabil să construiască noi modele de societate.
În funcție de alegerea individului, respingerea, rușinea, vinovăția și inferioritatea ar putea fi canalizate sau nu către un mod de agregare socială mai bun, mai uman și mai incluziv. Viitorul ar putea aparține conformiștilor nevrotici și nonconformiștilor autodistructivi, care, în esență, urmează aceeași cale de anihilare, sau divergenților.
Divergenții sunt cei care găsesc curajul de a renunța la conformism fără a-și diminua stima de sine, reușind să poarte torța speranței într-o comunitate umană diferită de cea de astăzi. O comunitate mai sensibilă la nevoile celorlalți, mai deschisă la viață și la creația ei, încrezătoare într-o ordine cosmică care nu mai este limitată de dogmele religioase sau de ecumenismul demolator, ci îndreptată către sursa sa originară de iubire.
Comentariu