Aparent analiza tranzacționlă pare complicată, dar după ce ai înțeles câte ceva, poate deveni chiar mult prea simplă. Cunoașterea și gestionarea stărilor Eului tău îți poate revoluționa întreaga viață.
Iubesc atât de mult A.T. pentru că, în sfârșit, clarifică mintea și dă sens emoțiilor. Ca orice nucleu prețios de cunoaștere, nu se dezvăluie cu ușurință tuturor. Pentru filtrele mentale prea rigide, cele trei stări ale ego-ului rămân doar trei bile separate, legate prin săgețile vectoriale ale tranzițiilor. O matematică a relației finaliste care i-ar da o senzație de greață lui Berne. Lucruri sterile, schematice, dar foarte pompate în sectoarele HR din cadrul firmelor, unde modificarea comportamentului urmărește motive pur utilitariste.
Pentru cei mai ”sufletiști”, A.T. este doar o teorie ”fără inimă”, îndreptată către o cunoaștere schematizată a omului, fără să considere motivațiile de natură sufletească.
Pentru cine se simte în schimb pregătit să-și unească mintea cu inima, A.T. se dezvăluie la fel ca o comoară ascunsă de milenii în așteptarea sufletului potrivit. Așa că pornim. Nu mă voi dedica expunerii didactice a noțiunilor de bază din A.T., care sunt disponibile cu ușurință pe numeroasele site-uri specializate. Mă voi opri doar asupra aplicabilității acestei teorii în contextul concret al cunoașterii de sine.
Călătoria către tine însuți pornește de la stările Eului tău.
Ajunge doar să te observi cu atenție ca să descoperi imediat că în tine însuți se află o mulțime de gânduri, voci, impulsuri foarte diverse și uneori opuse, care se sfătuiesc între ele, dar cel mai des se ceartă, se învinuiesc și se contrazic. Cum așa? Doar nu suntem cu toții nebuni! Suntem cu toții ok.
Cunoașterea stărilor Eului pune ordine în mintea noastră și ne oferă instrumentele perfecte pentru a gestiona eficient conexiunea dintre ceea ce simțim în interiorul nostru și ceea ce arătăm în exterior.
Atunci când descoperi că toate observațiile pe care le culegi despre tine, despre cum te comporți, schemele tale mentale despre modul în care îți canalizezi emoțiile, aparent atât de confuze și de contradictorii, în realitate au fost deja organizate în cele trei stări ale Eului, este ca un fel de revelație.
Tot ceea ce înlăuntru pare a fi amestecat, nepotrivit, adică de neînțeles, analiza tranzacțională le-a clarificat deja cu succes. Din acest motiv, cu greu îmi imaginez un proces autentic de autocunoaștere fără informațiile de bază privind stările Eului sau cel puțin fără un minim de intuiții despre acestea.
Cele trei stări ale Eu-lui: Copilul, Adultul şi Părintele
Părintele este călăuza aspirațiilor etice și nevoii de transcendență; Adultul se ocupă de realitatea pământeană a vieții obiective; iar Copilul este purgatoriul, uneori chiar infernul tendințelor arhaice.
eric berne, analiză tranzacțională și psihoterapie, p. 49
Structurarea celor trei stări ale Eului își trage esența din cele trei faimoase instanțe psihice ale lui Freud, adică Id, Ego și Superego. Cu toate acestea, Berne precizează că cele trei stări ale Eului sunt niște stări mentale organizate(1) și niște fenomene fiziologice(2) visibili, e non soltanto dei confinamenti psichici caotici che non possiedono alcuna organizzazione.
Prin urmare, stările Eului sunt niște realități foarte concrete, dar adânc legate de intimitatea individului, iar de aceea nu pot fi reduse doar la o simplă teorie comportamentală.
Mulțimea gândurilor, emoțiilor și comportamentelor care corespund cu copilul real pe care l-am trăit reprezintă Copil.
Adultul reflectă modul eficient și obiectiv de a elabora datele realității pentru a putea acționa în cel mai bun mod posibil.
Părintele este autoritatea parentală introiectată sau cea cu care individul s-a identificat.
Voi continua să scriu cu majuscule cele trei stări ale Eului pentru a le distinge de substantivele comune cu care se indică adultul, copilul și părintele în sens concret. Să vedem cum se manifestă fiecare.
Copilul: cheia Universului
Intuiția, creativitatea, impulsul spontan de a acționa și capacitatea de a se bucura rezidă în Copil.
berne, Jocurile noastre de toate zilele, p. 29.
Reprezentat grafic, Copilul este sfera de dedesubt, este copilul așa cum l-am trăit cu adevărat, cu modul său extraordinar de a acționa, de a gândi, de a simți. Un copil care a luat deciziile sale când se juca la grădiniță, un copil care și-a imitat părinții și care a urlat disperat pentru o bomboană. Copilul este izvorul creativității, spontaneității, veseliei, dar conservă în același timp supunerea vicleană, răzbunarea și manipularea.
Vreau să subliniez din nou că starea Eului este un ansamblu de manifestări vizibile şi autoobservabile. Copilul din noi se activează şi se recunoaşte uşor atunci când ne simţim copii, atât în situaţiile ce ne amintesc momentele frumoase din copilărie, cât şi atunci când ne aflăm în situații ce ne amintesc când ne-am lovit pentru prima oară de dureri şi de lipsuri.
Copilul poate avea diferite aspecte, pozitive și negative. Copilul adaptat, de exemplu, se supune influenței Părintelui, adică se autocenzurează și se mulțumește să execute doar ceea ce vor alții de la el, la fel ca un micuț care o ascultă pe mami de frica pedepsei. Adaptarea se recunoaște ușor în limbajul prea rafinat, în poziția încordată a corpului sau în acțiunile care au scopul de a-i mulțumi pe ceilalți. Aspectul pozitiv al Copilului adaptat este recunoștința și umilința, precum și capacitatea de a utiliza cu folos sfaturile părintești în alegerea experiențelor de trăit.
Copilul Liber este din ce în ce mai rar întâlnit, dar fiecare apariție a sa este un spectacol. Copilul Liber este un copil natural, vesel, jucăuș, deschis. Motivația sa centrală este de a obține o satisfacție maximă. Printre aspectele sale din umbră se numără însă rebeliunea și autoindulgența.
Copilul preferă percepțiile senzoriale, deoarece Ego-ul corporal se formează mai ales în copilărie.
Părintele: sediul Universului
Părintele este sfera reprezentată deasupra, este instanța parentală pe care am împrumutat-o în judecata noastră, în valorile pe care ni le-am ales sau atunci când îi protejăm pe ceilalți. Părintele generează valorile morale ale conștiinței, dar și ale bigotismului. El formulează normele sociale per care le impune cu abuz de autoritate sau doar cu hotărâre protectivă. Părintele poate fi o mamă duioasă sau intruzivă, destabilizatoare sau poate fi un tată protectiv, violent sau absent.
Rolul principal al Părintelui se referă la economisirea energiei și reducerea angoasei(3). Aceasta înseamnă că individul care are un Părinte operativ ia în mod automat deciziile pe care, altfel, ar fi trebuit să le ia doar în urma experienței trăite efectiv. Aici se regăsește sensul profund al tradițiilor, care cel puțin în teorie ar trebui să transmită învățăturile și valorile folositoare, care să netezească drumul în viață pentru generațiile următoare.
Mult mai des se întâlnește însă Părintele critic, care își prezintă bogata sa colecție de prejudecăți și se declanșează aproape automat în timpul liber cu cei care sunt de acord cu el. Îl auzi atunci cum spune ”oh, este teribil, dragă!” și comentează indignat cum sunt ”vremurile și tineretul de astăzi”, invocând cu mare teatralitate tinerețea sa de o mie de ori mai bine trăită.
Starea Părintelui, ieșită proaspăt din procesul de maturizare forțată a lui Oedip, este tot ceea ce ne imaginăm despre rolul părintesc, despre patroni, despre stat și despre Dumnezeu. Secretul familiei fericite, împlinirii existențiale și spiritualității autentice este Părintele afectuos, protectiv și decis.
Adultul: programat pentru a supravieţui
Adultul este responsabil de conștiența de sine și de lumea înconjurătoare. Funcțiile sale se referă la percepția, înțelegerea și evaluarea obiectivă a realității. Activând Adultul, individul calculează, studiază, măsoară și acționează, pe deplin angajat în menținerea situației.
Calitățile sale sunt responsabilitatea, fiabilitatea, sinceritatea și curajul.(4)
Deoarece se ocupă cu evaluarea realității, Adultul este ca un calculator de probabilități(5). Acuratețea predicțiilor sale, precum și rezultatele obținute, depind de starea de sănătate a celorlalte două state, care interferează foarte mult cu Adultul. Pentru ca un Adult să fie operațional, acuratețea datelor realității colectate nu este atât de importantă, cât prelucrarea lor, care este crucială pentru calitatea rezultatelor produse: decizii, acțiuni, prognostic.
De aceea, cheia unei cariere strălucite este un Adult eficient în prelucrarea datelor realității și, prin urmare, în alegerea acțiunilor sale. Un Adult pe deplin operațional are nevoie de cooperarea Copilului motivat și de siguranța oferită de către Părintele protector.
În ciuda obiceiului nostru cultural de autoflagelare, adevărul e că Adultul acţionează în fiecare situaţie la capacitate maximă, folosind sută la sută toate datele pe care le are la dispoziţie.
Relaţiile dintre stările Eului
Contrar a ceea ce s-ar putea crede, starea sănătoasă a Eului este limitată de o membrană flexibilă cu o permeabilitate foarte selectivă.(6) Rigiditatea considerabilă în activarea stărilor Eului este un indice sigur al problemelor de personalitate. În timpul zilei, un individ bine structurat trece cu ușurință dintr-o stare în alta în funcție de nevoile contextuale cu un anumit automatism funcțional.
Dar, cu același automatism inconștient, un Copil nemulțumit și nepotrivit se dezlănțuiește în timpul unui interviu de angajare, Părintele intervine critic în mijlocul unui preludiu sexual sau Adultul preia conducerea analizând cât e de aspră o mână mângâietoare. Dezastru garantat.
Relația internă dintre Copil și Părinte este fundamentală pentru echilibrul unui individ și reflectă tipul de relație existentă în timpul copilăriei cu propriul părinte. Un Copil inglobează atât aspectele negative cât și cele pozitive ale copilului real din trecut, așa cum Părintele poate acționa fie cu latura sa afectuoasă, fie cu cele mai disprețuitoare critici.
De aceea, situațiile nerezolvate din perioada copilăriei cu proprii părinți se vor reflecta direct în personalitatea noastră și vor naște inevitabil multe conflicte interne. Aici zac cauzele nesiguranțelor noastre cele mai profunde, sentimentelor de vinovăție și misterioaselor atitudini autodistructive pe care nu reuşim să le controlăm.
Patologia intervine atunci când unul dintre cei doi, Copilul sau Părintele, preia controlul, contaminând Adultul sau excluzând o parte din cealaltă stare a eului corespunzătoare. De exemplu, nevroticul își alungă lejer Părintele și intră în Copilul său incontrolabil, în timp ce psihopatul își lichidează Copilul intrând cu convingere în Părintele său fanatic.
Consilierea, adică psihologia stării de bine, lucrează în schimb pe stări ale eului sănătoase, flexibile, care se alternează în funcție de circumstanțe, dar care își limitează în același timp sfera de manifestare într-o reciprocitate respectuoasă și cooperantă.
Roata vieţii
Copilul înregistrează toate situaţiile dificile din copilărie, atunci când nu a avut posibilitatea de a reacţiona în mod oportun datorită condiţiei de fragilitate în care se afla. Are o memorie de elefant. Aceste situaţii frustrante se vor conserva intacte în amintirile sale pentru mult timp, împreună cu dorinţa profundă de a se întoarce cumva în timp pentru a recupera ceea ce a pierdut şi pentru a-şi răscumpăra identitatea.
Ori de câte ori va avea apoi ocazia de a trăi o situaţie similară cu acea din copilărie, pe care ar putea chiar să şi-o creeze dinadins, va avea din nou aceleaşi reacţii ca atunci. Cu timpul reacţiile sale vor deveni din ce în ce mai rafinate datorită maturităţii şi experienţei. Dacă nu devine conştient de aceasta, individul va continua oricum să reacţioneze automat în acelaşi mod şi cu aceleaşi consecinţe, nu întotdeauna plăcute.
De aici faimoasa roată a vieții, care se învârte implacabil într-un vârtej ce pare a fi fără soluție. În felul acesta, aproape toată existența este dedicată reparării suferinţelor din copilărie, petrecem ani și ani planificând modalități mai potrivite de a reacționa, de a lupta, da ne apăra mai bine data viitoare. Fără să știm însă că ieșirea din acest cerc vicios se află în creșterea sufletească și îmbrățișarea plină de dragoste a Copilului nostru intern.
Cine ne vindecă viaţa? Părintele.
Creșterea și vindecarea Copilului este imposibilă fără îngrijirea iubitoare, îndrumarea decisivă și protecția Părintelui. Cu experiența adusă de viață, Părintele va afla între timp că poate ieși din tiparele mentale și comportamentale învechite învățate inițial de la părintele adevărat.
La rândul său, Părintele are de învățat că poate ieși din schemele mentale și de comportament pe care le-a văzut inițial la părintele real. Părintele nou poate alege să se poarte în mod diferit, în funcție de lecțiile pe care viața i le-a oferit între timp, poate decide să-și schimbe convingerile, felul său de a reacționa, dar mai ales poate să-și definească mai bine valorile sale. Păstrându-și oricum cu dragoste acel nucleu original de învățăminte pozitive pe care le-a moştenit de la părinţii în carne şi oase.
Așa cum i se întâmplă Copilului, Părintele are de înfruntat și el situații repetitive, similare cu cele pe care le-a văzut la părinţii reali în copilărie, pe care va încerca ulterior să le repare sau să le schimbe. Poate reuși doar dacă se hotărăște să ia o altă stradă, nouă, autonomă, eliberată de influențele moștenite. Părintele va trebui să descopere că sprijinirea Copilului său interior înseamnă să accepte vulnerabilitatea amândorura. Pentru că în spatele fiecărui Părinte se află un alt Copil care a fost al unui alt Părinte şi aşa mai departe. Un fir generațional lung şi foarte complicat...
Pacea sufletească este pacea dintre Copil şi Părinte
Observând, cunoscând și înțelegând propriul Copil și Părinte se ajunge mai devreme sau mai târziu la un adevăr extrem de simplu: toate vindecările sufletești se reduc, în fond, la pacea dintre cele două stări ale Eului. Părintele intern trebuie să-şi îmbrăţişeze Copilul, îngrijindu-l cu dragoste pe tot parcursul unui drum anevoios de autocunoaştere şi de autoacceptare.
Urmarea firească? Adultul, a treia stare a Eului, devine mai puternic. Ca și ceilalți doi, Adultul cunoaște și el procesul său de creștere, trecând de la simple socoteli timide, împiedicate de prea multe greșeli și incertitudini, la adevărate întreprinderi curajoase de control multidirecțional al vieții.
Adultul unei persoane conştiente devine un erou invizibil, brațul său de fier care se lansează în orice aventură cu eficacitatea unui mecanism operațional și valabil, susținut de entuziasmul Copilului și de protecția Părintelui.
Note:
(1) Eric Berne, Analisi transazionale e psicoterapia, Casa editrice Astrolabio- Ubaldini Editore, p. 50.
(2) Eric Berne, A che gioco giochiamo, Tascabili Bompiani, p. 29.
(3) Eric Berne, Analisi transazionale e psicoterapia, Casa editrice Astrolabio- Ubaldini Editore, p. 65.
(4) idem.
(5) ibidem.
(6) ivi, p. 52.
Comentariu