Ceea ce ne transmit părinții noștri este de o importanță fundamentală în căutarea propriei noastre autenticitați. Condiționările pe care ni le impun cultura familială ne apasă greu atunci când intră în contradicție cu natura noastră individuală. Porunca creștină ne-a cerut dintotdeauna: "Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta". Cu toate acestea, se poate chema în cauză o eventuală vinovăție a părinților atunci când avem de-a face cu dificultățile vieții?
Există un principiu profund și foarte vechi conform căruia acțiunile părinților nu trebuie puse niciodată la îndoială. Multe culturi se bazează pe această lege de netăgăduit, care condamnă aspru copiii contestatari care nu-și mai onorează tatăl și mama. Cu toate acestea, în psihoterapie, să cobori în negura întunecată a trecutului pentru a pentru a ilumina zonele de umbră legate inevitabil de părinți este absolut necesar pentru a-ți restabili buna funcționare a psihicului.
Părinții sunt zei sau ticăloși?
În acest punct trebuie să ne amintim una dintre cele mai frecvente distorsiuni cognitive cunoscute în psihologie sub numele de gândire dihotomică. Conform acestei erori de gândire, realitatea este împărțită în două polarități opuse, fie alb, fie negru, iar toate alternativele sau nuanțele posibile care ar putea să ne îmbogățească alegerile sau percepțiile dispar automat. În viziunea dihotomică, a pune sub semnul întrebării cea mai nobilă meserie din lume, aceea de a crește copii, înseamnă a te opune preceptului intransigent care indică singura direcție pentru a obține fericirea: onorează-ți tatăl și mama.
Cu timpul, sau poate din obișnuință, acest imperativ s-a transformat într-o impunere rigidă care îi îndeamnă pe copii să nu conteste niciodată autoritatea parentală și, prin extensie, să nu conteste niciodată autoritatea în general. Păstrarea în minte a unei reprezentări pozitive a Părintelui contrastează însă puternic cu un părinte real care este autoritar, prea permisiv sau care nu este înclinat să favorizeze dezvoltarea echilibrată a copiilor. Un contrast pe care mintea copilului mic nu este capabilă să îl suporte.
Este absolut necesar un părinte " optimal" pentru a asigura cel puțin punerea bazelor tânărului Sine pentru ca acesta să poată intra în viață. Astfel, fie din nevoia de a asculta porunca religioasă și socio-culturală, fie din pura necesitate de a-și asigura un echilibru psihic de bază, copilul ajunge să își ridice părintele pe un piedestal, venerând în acest fel o probabilă copilărie fericită pe care, ipotetic, toată lumea ar fi trebuit să o trăiască.
Adolescența - jos idolii de pe piedestal
Dezvoltarea naturală a omului presupune însă o perioadă în care trebuie dezgropate scheletele din garderoba familiei, iar aceasta este, fără îndoială, teribila adolescență. Adolescentul irascibil are ocazia de a se revanșa față de figurile parentale, pentru a putea intra în viața matură cu o imagine restaurată a referințelor sale esențiale. În cazul în care interdicția morală depășește impulsul de a clarifica obscuritățile copilăriei, fiul îngroapă securea războiului, ceea ce duce la formarea personalității nevrotice în oricare dintre variantele sale colorate.
În caz contrar, fiul pornește războiul sinucigaș împotriva părinților săi și, prin urmare, împotriva lui însuși. Implicațiile se referă la distrugerea imaginii de sine, cu deriva autodistructivă care rezultă. Absorbit în vârtejul insațiabil al ranchiunii și al răzbunării în care va rămâne pentru totdeauna în poziția debilitantă de victimă, fiul nu va mai avea șansa de a se împăca cu creatorul său pământesc.
Resentimentul constant față de părinți va facilita obișnuința de a le atribui orice alt tip de vină, reală sau nu. O vină pe care fiul devenit adult nu va mai putea să o transforme în responsabilitate pe care să și-o asume în mod conștient, așa cum ar face un om matur, alimentând astfel în mod insidios focul propriei autodistrugeri.
Cinstește-ți tatăl și mama așa cum sunt ei
Totuși, între cele două opțiuni există o cale de mijloc. Calea de analizei detașate, obiectivă pe cât posibil, axată pe evidențierea dinamicii fenomenelor și nu a culpei incriminatoare. Calea copilului adult. Părinții perfecți nu există, la fel cum nu există oameni perfecți.
Punerea în evidență a faptului că părinții pot greși nu are un sens acuzator și critic la adresa persoanelor care fac tot ce pot pentru a crește un copil. Această contestare a acțiunilor părinților este doar un instrument pentru a înțelege profund suferința și dificultatea rolului de părinte și încurajează schimbarea voluntară a direcției vieții fiului către bine și dragoste.
Nu există vindecare fără înțelegerea sursei bolii, la fel cum nu există o alegere diferită a drumului în viață fără cunoașterea căii greșite. În examinarea legăturii cauzale dintre acțiune și reacție, nu are sens să acuzăm acțiunea dăunătoare, ci să învățăm cum să evităm reacția la fel de dăunătoare.
Așadar, punerea sub semnul întrebării nu a persoanei și a intențiilor iubitoare ale părintelui, ci a acțiunilor sale discutabile oferă tocmai posibilitatea de a întrerupe scurtcircuitul care blochează sentimentele de iubire reală față de cei care ne-au generat. După ce s-a rezolvat conflictul dintre afecțiunea naturală față de părinți, pe care toți copiii o resimt indiferent de situație, și caracterul discutabil al comportamentului pe care orice părinte l-ar fi putut avea, se deschid noi scenarii de relaționare în care vechea mentalitate a vinei este înlocuită cu simțul responsabilității.
Atunci când părintele își asumă, sau pur și simplu i se dă responsabilitatea pe care o are, resentimentele copilului dispar imediat. Părintele își reia rolul autoritar de figură dătătoare de viață, în timp ce copilul își restructurează Părintele interior, atribuindu-i în cele din urmă acea pozitivitate autentică atât de necesară pentru construirea valorilor și idealurilor de viață.
În multe situații de conflict cu copiii, părintele inteligent își repetă că dezacordul este o parte necesară, deși greu de suportat, a procesului de creștere și că important este ca fiii să ajungă să își dezvolte propriile idei și valori. Din nefericire, astfel de gânduri, fără îndoială corecte, sunt de puțin ajutor pentru părinte atunci când acesta are sentimentul că fiul său, în jurul căruia, de altfel, și-a construit o mare parte din viață, își pune la îndoială nu numai valorile, ci chiar modul de viață. În astfel de cazuri, ceea ce ne ajută de obicei este să ne amintim momentele în care noi înșine ne-am comportat așa cum o face acum fiul nostru sau am avut impulsul de a face acest lucru ... Iată: dacă ne putem aminti durerea și suferința pe care le-am simțit în ocazii similare, în ciuda aerului de sfidare și a indiferenței ostentative, atunci furia noastră va dispărea și vom simți în schimb o simpatie profundă pentru suferința intimă pe care fiul nostru încearcă să o ascundă (de noi și probabil de el însuși) adoptând o atitudine de aroganță sau de superioritate. (Bruno Bettelheim - Un părinte aproape perfect)
Comentariu