Libertatea căii de mijloc

Ce este libertatea?

Să te separi de ceilalţi? Să evadezi din această lume sau din această existenţă? Să zbori? Unde?

Lipsa de constrângeri. Unde este setea de libertate, acolo este un Copil care a fost în cuşcă. Între separaţie şi cuşcă, sigur că aleg calea de mijloc. Isolarea, singurătatea absolută fără un punct de referință, nu ar fi o libertate în doctrina taoistă.

Am putea fi liberi trăind cu toţii într-o societate? Ni se spune deseori că suntem animale sociale, că nu putem trăi singuri înafara unei comunităţi, la fel ca furnicile sau albinele. O fi aşa?

Psihologii sunt de acord, relaţia obiectuală, adică interacţiunea cu ceilalţi, este fundamentală pentru dezvoltarea fiinţei omeneşti. Fără a ne oglindi în celălalt nu ar fi posibilă identificarea sinelui şi formarea propriei individualităţi. Legătura cu celălalt nu înlocuieşte relaţia cu sine însuşi, dar o determină.

Ne iubim pe noi înşine sau ne detestăm în funcţie de cum am fost acceptaţi de ceilalţi. Relaţia cu cei din jur este acel principiu al realităţii în baza căruia suntem dispuşi să renunţăm la plăcerile imediate pe care ni le-am putea oferi noi înşine, pentru a putea obţine o plăcere mai "îndepărtată", dar mai intensă, de la altcineva.

Atunci, dacă prezenţa altora nu presupune o costrângere, am putea sta împreună?

Celălalt ne propune versiunea sa asupra realităţii, la care noi suntem liberi să aderăm sau nu, eventual fragmentând-o sau acceptând-o parţial. Însă pentru a ajunge la această libertate de a alege şi de a crea o lume numai a noastră, trebuie să eliminăm tot ceea ce nu ne mai convinge, ceea ce ne stă strâmt din ceea ce credem că ne reprezintă. Trebuie să ne definim clar propria identitate.

Pe scurt, trebuie să ştim (şi să ne hotărâm) foarte bine cine suntem şi cum vrem să fim. Modelele parentale, mai mult sau mai puţin comode, negative sau pozitive, sunt oricum nişte piloni importanţi pe care ne construim identitatea noastră. Experienţa vieţii, cu succesele şi falimentele sale, vine şi ne completează imaginea despre ceea ce am dori să fim.

Apoi mai sunt şi visele care ne definesc. În fiecare dintre noi există acea inefabilă senzaţie a amintirii propriului Sine. Eventual nişte ciudate tentaţii, dorinţe, înclinaţii, talente... Sau acel entuziasm fulgerător pe care îl simţim pe neaşteptate atunci când ceva ni se pare familiar, făcut doar pentru noi.

Cu cât mai clară devine imaginea propriului Sine, cu atât mai mult se extinde libertatea de acţiune.

Pentru cei mai norocoşi, libertatea de a alege ceea ce vor să fie, să facă sau să aibă în viaţă, nu e o problemă. Atunci când perspectivele parentale nu au fost impuse în mod agresiv, construirea propriului Eu nu cunoaşte rupturi serioase. În acest caz alegerea valorilor, stabilirea modalităţilor proprii de a simţi, de a se exprima şi de a acţiona nu este obstacolată de greutatea de a rupe legături afective importante.

Însă părinţii perfecţi nu există.

Libertatea devine o alegere problematică pentru cel care hotărăşte pentru binele său riscând să piardă pe cineva sau să renunţe la o legătură sufletească importantă. Părinţii, prietenii, grupurile din care facem parte ne pot impune mai mult sau mai puţin voalat să le urmăm ideile, crezând în mod greşit că doar astfel se poate întări legătura cu ei. Deseori ne simţim mai aproape unul de celălalt atunci când avem aceleaşi credinţe, aceleaşi preferinţe, aceleaşi moduri de a fi.

Îi auzim pe mulţi părinţi spunând "dacă nu eşti cuminte, nu te mai iubesc". E greu să devii un om cu iniţiativă în acest caz. Nu ai putea să explici mămicii sau tăticului tău că iubirea de părinţi nu are nici o legătură cu conduita unui copilaş neastâmpărat. Doar dacă vei urma un curs de comunicare, dar asta peste mulţi ani, atunci când explicaţiile dintre părinţi şi copii nu mai au nici un sens.

Toţi pentru unul şi unul pentru toţi nu înseamnă să fim la fel.

Avem nevoie de o hotărâre de fier pentru a ne urma propriile noastre decizii. Hotărârea stimulează tăria sufletească, dar oferă şi acea capacitate comunicativă atât de necesară. Deoarece cu cât mai intensă este constrângerea, cu atât mai puţine şanse avem ca să ne putem explica motivaţiile.

Comunicarea este arta de a ne exprima propriile aspiraţii interioare fără a respinge tendinţa limitantă a interlocutorului. Libertatea devine astfel fructul unei tratative, deseori dificilă, în care fiecare îşi prezintă oferta sa încercând să echilibreze balanţa necesităţilor reciproce. O balanţă care îşi ia zborul imediat atunci când intensitatea trărilor anulează raţiunea. Calea de mijloc nu este neapărat alegerea tuturor.

Libertatea individuală împotriva voinţei comune?

În acelaşi fel se obţine (sau ar trebui să se obţină) libertatea împotriva constrângerilor sociale. Aici tratativa este mult mai limitată, negocierea îl pune pe individ faţă în faţă cu Statul. Adică David faţă în faţă cu Golia. Opţiunile sunt circumscrise obligatoriu într-o anumită structură social-organizativă, iar marjele de libertate individuală sunt destul de rigide.

Acum câteva secole în urmă posibilităţile de a alege în cadrul societăţii erau extrem de reduse din cauza stratificării numeroaselor clase sociale. Astăzi însă posibilităţile unui individ depind doar de situaţia sa economică. Trăim într-o lume în care numai banul creează diviziunea socială, o împărţire bipolară cu un ascensor social blocat între cele două polarităţi: 1% de bogaţi şi restul lumii.

Libertatea în acest caz coincide cu satisfacerea realistică a aspiraţiilor individuale. "Dezadaptaţii", din ce în ce mai numeroşi, aleg să "rupă" multe clauze ale tratativei retrăgându-se la o viaţă simplă şi departe de obligaţiile unui cetăţean urban. Chiar dacă devine din ce în ce mai greu să-şi trăiască libertatea aleasă astfel. Discursul privitor la libertatea cetăţeanului de azi e mult mai lung şi mai dureros.

Oricum ar fi, libertatea căii de mijloc nu e niciodată o alegere uşoară. Balanţa sufletului nu este un mecanism rigid, iar deseori preţul libertăţii este răsplătit din plin cu bucuria unei vieţi împărtăşite. Atunci când e perfect conştient, fiecare este liber să aleagă. Aşa că aş spune că tocmai acest echilibru este de fapt adevărata libertate!