Acestea sunt timpurile în care trebuie să înțelegem bine mesajul suferinței. Depășirea unei dureri presupune asimilarea unei învățături, pe care o poți folosi pentru a deschide poarta vieții sau poarta morții. Depinde de tine.
Recunosc că este greu să tratezi acest subiect cu luciditatea cuiva care nu va cunoaște niciodată profunzimea durerii altora. Voi încerca doar să ating câteva aspecte cognitive, conștientă că intensitatea suferinței are tot dreptul să măture imediat toată logica minții reci.
Care e originea suferinței omenești?
Pornind de la cauzele fiziologice, este clar că starea de a fi o ființă vie implică în mod inexorabil o strânsă coexistență cu durerea fizică. Simțirea în carne și oase este inevitabilă. Fie că este cauzată de un agent extern sau de un disconfort interior, leziunea organică provoacă acel semnal înțepător care îl pune pe om în alertă și îl obligă să acționeze.
Prin urmare, durerea dobândește în acest sens rolul de avertisment asupra unei situații care trebuie schimbată urgent. Cu cât leziunea este mai extinsă, cu atât mai intensă este semnalul, ceea ce înseamnă că durerea este proporțională cu gravitatea rănii și forța care a acționat.
La fel și din punct de vedere psihologic, durerea semnalează nevoia de a schimba perspectiva mentală, dar aici lucrurile devin mai complicate, deoarece deseori e greu de identificat cauza durerii. Esența introspecției este tocmai investigarea originii suferinței interioare și trebuie să recunosc că aceasta este cea mai interesantă și aventuroasă investigație pe care omul ar putea să întreprindă vreodată. Pentru a ajunge apoi la ieșirea din labirintul psichic personal descoperind că suferința nu este altceva decât o viziune distorsionată asupra vieții, asupra propriei persoane și asupra relațiilor. Dar asta este o altă poveste.
În teoria tragică a lumii clasice, durerea și moartea fac parte integrantă din viață, constituind împreună un parcurs existențial în care dimensiunea tragică se alătură fericirii într-o circularitate armonioasă, naturală. Este greu de acceptat pentru omul modern, care e un veteran al păcatului originar la care este condamnat de concepția iudeo-creștină, un om infantilizat, crescut la școala omnipotenței tehnico-științifice și a anesteziei generale a sensibilității în toate formele ei.
Cum se ajunge la acceptarea durerii?
Pentru a înțelege pe deplin cum se poate ajunge la acceptarea durerii, mai întâi trebuie să clasificăm durerea în două tipuri, folosind reflecțiile freudiene asupra pulsiunii de autodistrugere și asupra libidoului. În excursul său teoretic, Freud face inițial distincția între pulsiunile sexuale libidinale și pulsiunile de autoconservare sau pulsiunile egoului. Odată cu studiul narcisismului, Freud observă în schimb că pulsiunile de autoconservare au și o natură libidinală, ca purtătoare de influențe afective asupra eului. În acest punct, diviziunea pulsiunilor nu mai are sens, cu excepția cazului în care se ia în considerare un alt tip de pulsiune: pulsiunea de moarte sau pulsiunea de autodistrugere.
Spre deosebire de pulsiunile libidinale, care sunt orientate spre evoluție, adică spre uniunea sexuală (sau nu numai, după cum adaugă Jung), și deci spre perpetuarea vieții, pulsiunile autodistructive suferă un "desprindere" de libidou, adică se detașează de influența afectivă, vizând nu conservarea statică a Eului, ci întoarcerea la o stare de absență totală a pulsiunii. Asemenea unui kamikaze care țintește direct spre inamic, pulsiunea de moarte se separă de orice interes de uniune, nici cu un obiect exterior, nici cu Eul însuși, și se îndreaptă orbește spre autodistrugere.
Durerea care însoțește viața și durerea care se întoarce către moarte
În această perspectivă, durerea se divide în durere libidinală sau pasională, adoptând sensul junghian mai larg al libidoului, adică cea a pulsiunii afective în general, și în durere autodistructivă. Prima este acel pathos, suferința cu pasiune, cu emotivitate și ardoare, în timp ce a doua este durerea distilată în furie pură, oarbă, prea primitivă pentru a nu permite nici cea mai mică interferență a gândirii. Durerea pasională este îndreptată spre depășirea pierderii suferite și înlocuirea ei cu altceva, un nou obiect asupra căruia să se reverse pasiunea, fie că este vorba de o persoană, de un proiect, de un sens. Asociată cu libidoul, durerea dispune încă de resurse energetice pe care ar putea să le investească.
Invece il dolore autodistruttivo vuole tornare al vuoto pulsionale, alla quiete definitiva, in quanto privo di risorse per sanare in qualche modo la perdita. La sofferenza autodistruttiva non ha più l’individualità, non ha prospettive, non ha alternative di azione, non ha più energie e non ha l’interesse per proseguire nell’esperienza della vita. Il dolore della morte non ha più la sua àncora, dato che la libido sia in verità un’àncora di riferimento da lanciare durante il naufragio nel mare della realtà.
În viziunea tragică a clasicilor, poate doar durerea libidinală este luată în considerare. Oricât de intensă și lipsită de sens ar fi, acest tip de durere face parte din condiția umană și trebuie acceptată ca un element constitutiv al existenței însăși. În ciuda devastației pe care o provoacă, durerea libidinală poartă cu ea o substituire mântuitoare, aducând în deplină concordanță cu principiul realității o nouă perspectivă, mai bogată în semnificații și în ton cu vibrațiile sensibile ale vieții.
În schimb, durerea autodistructivă nu poate fi privită ca o componentă a vieții organice, deoarece se opune definitiv sensului evolutiv al întregii creații. În acest punct apare o îndoială: ar fi autodistructivitatea de origine biologică?
Interpretarea analitică tranzacțională conduce spre aceeași întrebare
Aici avem de-a face cu două aspecte ale timpului: timpul bidimensional liniar-circular și timpul ciclic-în spirală, tridimensional.
Timpul liniar, static, este timpul Copilului (majuscula indică o stării Eu-lui). Il Bambino ha appena imparato che sulla linea retta del tempo ieri è dietro l’oggi e domani sarà da qualche parte, lì davanti a sé. La mancanza di esperienza rende la proiezione del domani molto problematica. Il Bambino sofferente considera la sua perdita definitiva, irremovibile, perché incapace di immaginarsi bene un futuro. Nel tempo lineare infantile la possibilità di riparare una ferita o di sostituire una perdita non esistono, perché le risorse per resistere fino ad un futuro già difficilmente rappresentabile non ci sono.
Timpul static fixează experiențele pentru totdeauna și nu permite nici o posibilitate de schimbare. Durerea unui Copil este teribil de "veșnică", va dura pe veci. Nimic nu poate fi mai sfâșietor. Această concepție dramatică despre imanența suferinței se regăsește peste tot în societate, reprezentată foarte bine în teatru, cinema și literatură, reflectând nevroza nerezolvată a unui Copil care nu a găsit încă o cale de a-și repara trecutul.
De ce suferința se repetă?
Berne și-a imaginat viața unui copil rănit ca pe un teanc șubred de monede care se sprijină pe distorsiunea inițială cauzată de cea de-a doua monedă ce se sprijină imperfect pe prima. Acolo, la bază, poate într-o copilărie îngropată, se află prima rană. Ecoul său dureros se va sintoniza invariabil cu următoarele experiențe similare, făcând astfel ca poziția fiecărei monede succesive să fie din ce în ce mai distorsionată. Până când, într-o zi, stiva se dezintegrează, la fel ca o identitate pierdută într-o grămadă de greșeli nenumărate.
Din cauza viziunii temporale înguste, limitată într-un timp imobil, rigid, liniar, în care evenimentele nu găsesc niciodată ocazia să se suprapună pentru a se schimba. În realitate, Copilul intuiește că data viitoare poate va putea să se descurce mai bine, va acționa cu mai multă istețime sau mai multă forță pentru a preveni pierderea, și chiar recreează pe parcursul vieții sale condițiile pentru a putea repeta acea experiență dureroasă. Dar apoi, în momentul decisiv, emoțiile sale vor exploda cu aceeași intensitate, dacă nu chiar mai mare, și îl vor împinge să acționeze exact în același mod.
Sunt emoțiile cele care sunt atașate la reprezentările primare defectuoase. Fluxul afectiv sau pulsiunile sunt asociate cu imagini mentale sau cu gânduri statice, care nu mai sunt actualizate la situația reală din prezent. Este ca un gând fixat pe durerea inițială, care se cristalizează astfel într-un timp care nu mai există, ca o buclă disonantă care conduce în abis orice încercare reparatorie sau substitutivă. Acea reprezentare mentală a trecutului va atrage undele originale de energie afectivă și va împinge individul la activarea Copilului rănit de odinioară. Odată reactivat, Copilul va repeta punctual aceeași cale de acțiune deja parcursă, care va duce invariabil la o nouă rană asemănătoare cu cea din trecut. Astfel, o nouă monedă va îngreuna și mai tare turnul strâmb al existenței sale.
Cine ar putea îndrepta turnul înclinat?
Părintele. Copilul rănit și neconsolat nu are scăpare, se va pierde fără speranță în labirintul durerii sale din trecut, până când Părintele se va decide să intervină. Atunci când individul realizează că responsabilitatea vindecării îi aparține, își va activa starea Părinteluicare îl va lua pe micul Copil în brațele sale afectuoase, îl va mângâia și îl va liniști, îi va da posibilitățile și puterea de a-și modifica reprezentările mentale interne.
Este vorba despre iubirea de sine, iubirea față de propria durere, față de cine suntem cu adevărat, adică niște copiii răniți și prea mici pentru a se descurca singuri.
Fără acest Părinte iubitor, protector și liniștitor, durerea va rămâne acolo, blocată într-un gând care nu poate fi actualizat, care va activa automat aceleași impulsuri și aceleași acțiuni. Iubirea Părintelui interior transformă linia dreaptă sau poate circulară a timpului bidimensional într-o spirală tridimensională, care îi oferă omului regularitatea întoarcerii, dar într-o dimensiune spațială extinsă, adică pe diferite planuri. Întoarcerea nu mai este niciodată la același nivel, experiențele nu se mai repetă în același mod și cu aceleași acțiuni, totul se schimbă în funcție de faza evolutivă într-un mod dinamic, pulsatoriu, acordat cu fluxul de energie care integrează viața în continuă schimbare.
Durerea pasională a vieții sau durearea autodistructivă către moarte? Depinde de tine
Astfel, durerea pasională este o durere care vibrează de fiecare dată la o frecvență diferită, din ce în ce mai puțin acută, dizolvându-se treptat în reprezentările schimbătoare ale timpului și spațiului. Este durerea care se vindecă prin rezonanța cu valul gigantic de iubire vitală în care este inundată viața organică, în virtutea forței centripetale, primitoare, care readuce individualitatea în centrul vortexului evoluției universale.
În timp ce durerea autodistructivă este o durere blocată în linearitatea unui timp care, în cel mai bun caz, își poate mușca coada într-o circularitate bidimensională. Autodistrugerea conduce spre o lume trecută, incongruentă cu viața, în care individualitatea își pierde posibilitatea de a accesa alte amplitudini vibraționale, mai largi, mai bogate. Suferința își păstrează acuitatea lacerantă și consumă forțe energetice într-o continuă încercare de a rezista dezintegrării eului corporal și psihic. Până la moarte.
Comentariu