Corpul ca o membrană

corpul meu este în fața acestei lumi ca o oglindă

maurice merleau - ponty

Cine sunt eu? Sau, mai degrabă, ce sunt eu? Da, suntem obișnuiți să ne gândim la noi înșine ca la niște obiecte, lucruri îndepărtate de conștiința noastră situată undeva în capul separat de corp, atârnând de gâtul suplu și subțire. Întotdeauna m-am gândit la corpul meu ca la un lucru care trebuie îmbrăcat, spălat, pălmuit, acoperit și, uneori, mângâiat. Pe scurt, un lucru. Apoi am întâlnit fenomenologia lui Merleau-Ponty și corpul meu a căpătat brusc înfățișarea corpului-membrană, a început să trăiască sau, mai degrabă, să vibreze.

Lumea este în afara mea, iar eu sunt înăuntru, în interiorul corpului. Da, în referință cu lumea mă duc imediat în interiorul corpului, iar în ceea ce privește corpul ies în afara sa pentru a-l privi "obiectiv". Ciudat, totul este o chestiune de 'plasare' a Eului meu cu rol de subiect. Înseamnă că există o parte din mine, partea mentală, care se consideră separată de restul meu, obiectul Eu. Cine ne-a împărțit astfel? Descartes? Nu cred.

Bula virtuală a minții

Tind să cred că a fost mai degrabă incapacitatea umană de a face față impactului dur cu experiența imediată. Nu este ușor să trăiești pe deplin, să primești direct loviturile imprevizibile ale vieții, păstrându-ți în același timp integritatea.

Teama de coliziunea neașteptată cu viața, care, în fond, nu este altceva decât intenția de a încetini sosirea impactului pentru a putea fi evitat, a generat în mod inteligent facultatea de a gândi. Mintea este ascunzătoarea perfectă pentru individualitatea primitivă care se refugiază în virtualitatea gândirii pentru a se regenera și a se pregăti astfel pentru următoarea confruntare cu realitatea.

Este vorba despre membrane, expansiune și contracție

Derularea mentală continuă a experienței consumate și aruncate înapoi în trecut a dilatat spațiul corporal interior dând naștere conștiinței, adică individualității virtuale pe care psihologii o numesc Ego sau, mai corect, Eu. Unde este localizat "Eul" în corp? Unii îl indică în cap, alții pun mâna pe inimă. Neuropsihologii încearcă de secole să atribuie anumite sarcini precise unor zone ale creierului, ignorând faptul că încă nu știm dacă neuronii transmit cu adevărat informații sau dacă sunt doar căi pentru descărcări electrice care semnalează transformările subtile care au avut loc poate în altă parte.

De acest lucru s-a ocupat Marco Todeschini, un alt geniu italian abandonat, cel care a lansat psihobiofizica bazată pe mișcarea turbionară a eterului care acționează ca un mediu de transmitere a informațiilor între corp, minte și mediu. Uitasem și eu de teoria sa când am dat peste filozofia lui Carlo Sini - apropo de geniile italiene subapreciate! - și ideea vortexului invizibil asociat cu forța lui Giordano Bruno, care a dat viață la infinite lumi, sau cu Dragostea care pune în mișcare soarele și celelalte stele, mi-a venit din nou în minte.

Dorința intențională readuce Eu-l în lumea sa

Așadar, citeam despre dorința corpului, ceea ce reprezintă pentru Merleau-Ponty - un geniu francez de data aceasta! - acel”arc intențional care proiectează în jurul nostru trecutul, viitorul și mediul nostru uman”, și mi-am dat seama că mișcarea corpului ghidată de intenționalitatea dorinței nu este altceva decât proiecția Eului interior către poarta lumii.

Eu-l ascuns în refugiul mental și generat de încercarea de retenție protectoare a individului copleșit de intensitatea vieții, odată structurat și consolidat, lansează din nou arcul dorinței spre lumea exterioară, cu intenția de a se hrăni din nou de experiența care îi dă energie și sens. În această perspectivă, dorința apare din ricoșeul contracției generative a conștiinței, un impuls al interiorității spre lumea exterioară, alimentat de forța propulsivă a acumulării sale psihice interne.

Pulsul vieții

Conștiința este astfel contracția conservatoare a experienței, care, odată procesată și conștientizată, se extinde și se întoarce întruchipată în lumea sa originară, lumea fenomenologică a vieții. Acțiune și contracție, expansiune și reacție, acesta este tiparul schimbului dintre om și natură, un schimb cu ritm alternant, pulsatoriu, viu.

În perspectiva fenomenologică, care privește manifestarea integrală și nu doar "obiectivă" a fenomenelor, corpul revine la a fi o suprapunere complexă de celule, o membrană robustă de tuburi neuronale și digestive, rețele și variate țesuturi, prin care individul comunică și realizează schimburi vitale cu natura. Corpul, potrivit lui Sini, este un prag animat care simte lumea, o valvă fenomenologică care nu separă individualitatea de mediul său, ci vrea doar să indice consistența Eului în fața fluxului vibrațional generat de stimulii naturali.

Corpul vibratoriu ca un corp-membrană

Un corp sensibil este ca o membrană flexibilă și elastică care rezonează la cântecul ondulatoriu al mamei natură. În consecință, o conștiință sensibilă este ca un ecou al acestei rezonanțe sublime, care amplifică și restituie frumusețea acestui cântec lumii sale originare. În acest cadru, corpul-membrană se îndreaptă spre interior, adică își proiectează activitatea într-o mișcare de interiorizare, în care este dezbrăcat de substanța sa - sub-stantia -devenind o instanță- stantia - psihică. Să fie oare vidul pneumatic al sufletului?

Proiecția corporală reflectată ca suflet interior ricoșează la rândul ei în corpul-oglindă înspre exterior, în lume, ca trup animat, adică ca plinătate dehiscentă a carnalității merleau-pontiene.

Rezultă faptul conform căruia corpul este o exteriorizare a sufletului, iar amândoi, trupul și sufletul, sunt uniți fenomenologic în experiența mișcării pulsatile înainte și înapoi, înăuntru și în afară, prin care organismul bivalent se proiectează în lume, marcând alternativ o proveniență și o destinație, o plecare și o sosire. Și astfel, intervalul creat între aceste sistole și diastole existențiale țese spațiul, di-stantia, adică universul întreg.