Care este răspunsul sufletului la o întrebare atât de intensă? Asistăm la prăbușirea spiritualității umane, la autodistrugerea întregii societăți sau doar la o reînnoire spirituală? A murit Dumnezeu sau doar vechea Sa Imagine?
Perfect conștient de prăbușirea religioasă în curs, André Malraux a prezis chiar moartea secolului XXI, punând spiritualitatea în legătură cu existența comunității omenești.
Cine a murit, Dumnezeul individual sau Dumnezeul instituțional bisericesc?
La începutul celui de-al treilea mileniu, Occidentul pare că l-a pierdut pe Dumnezeu pe drum, căzut undeva în coșul de gunoi al corupției ecleziastice. Sau poate alungat de incapacitatea Bisericii instituționale de a se reînnoi pentru a oferi un adăpost spiritual omului modern, investit din plin de valul scientismului pozitivist.
Ca orice structură instituțională, biserica actuală trece printr-o nouă decădere istorică, din cauza degradării valorilor care însoțește întotdeauna supragestionarea birocratică și intruziunea excesivă a normei religioase în viața credincioșilor. Puterea temporală este cu siguranță incompatibilă cu înălțarea spirituală. Nu e nevoie de un Weber pentru a înțelege că privarea drastică a libertății de acțiune, împreună cu detașarea de valorile unanim recunoscute determină astăzi neîncrederea și refuzul individului, mai degrabă decât marginalizarea cu care biserica își apăra odinioară stabilitatea.
Din fericire, societatea occidentală are în spate mai mult de un secol de educație de masă, care a permis ocazional și formarea unei gândiri critice, care nu a fost în întregime poluată de mizeria culturii pop din ultimele decenii. În ciuda pagubelor imense provocate de televiziune și de mass-media în general, occidentalul mediu de astăzi posedă un Sine mult mai substanțial, care poate pune la îndoială introiectarea obișnuită a imaginii lui Dumnezeu. Evident, cu fragmentarea consecventă a orientărilor religioase și creșterea dezinteresului față de spiritualitate în general.
Moartea ideologiei
În strânsă legătură cu dificultatea religiei de a-și aduna credincioșii se află și fenomenul bine cunoscut al morții ideologiilor. Bisericile se golesc în același ritm ca și secțiile de votare, în timp ce despre politica actuală se poate spune totul, cu excepția faptului că se bazează pe o minimă fărâmă de valori ideologice.
Ce au în comun religia și ideologia? Imaginea autorității ideale. Ideologia este un sistem de credințe, tradiții, principii și mituri, adică un sistem format din reprezentările idealiste ale omului cu privire la relațiile și legile care guvernează lumea sa. Fie că sunt legi ale omului sau legi ale lui Dumnezeu, autoritatea construită în interior este una singură, bazată pe introiecțiile străvechi ale unui tată imaginar și apoi consolidată de percepțiile ulterioare ale unui învățător, ale unui profesor, ale unui lider și ale unei societăți. Un amestec de reprezentări care acum sunt departe de realitatea originară, forjate în confuzia emoțională intensă pe care fiecare o are în suflet, iar apoi proiectate în exterior, fie într-o reuniune de militanți politici, fie într-o ședință de bloc.
În nevoia înnăscută de a-și crea un zeu, umanitatea modernă, bolnavă de religiositate, a cedat tentației de a-și înlocui Dumnezeul său spiritual, de-acum învechit, cu semizeii avansați de către cultura progresistă de orientare escatologică-științifică. Când Dumnezeu moare, ne facem un altul, nu-i așa? Însă chiar și aceste noi surogate spirituale s-au dovedit a fi doar niște distribuitori automatici de iluzii la pachet.
Pentru filosoful și teologul italian Battista Mondin, principalele ideologii care au eșuat lamentabil sunt evoluționismul darwinist, psihanaliza freudiană și comunismul marxist. Niciuna dintre promisiunile lor, și anume progresul nelimitat, eliberarea de opresiunea interioară și justiția socială, nu a fost îndeplinită.
Și astfel, în mod inevitabil, "moartea lui Dumnezeu" a târât cu ea nu numai
Battista Mondin, Căderea ideologiilor, p. 14
profeții săi, dar foarte curând i-a infectat ș i-a rănit de moarte chiar și pe semizeii
marelui triumvirat al gândirii contemporane, Darwin, Freud și Marx.
Dumnezeu și Supraeul
Moartă ca o promisiune de sănătate mintală veșnică, psihanaliza rămâne totuși cheia înțelegerii fenomenului de construcție a chipului lui Dumnezeu. Imaginea idealizată a autorității este localizată în structura Supraeului, instanță psihică formată în urma proceselor de identificare cu tatăl, de sublimare a conținutului pulsional inconștient și de construire a idealului Eului. Un ideal considerat ca un compromis între conflictele dintre lumea internă și lumea externă a individului, potrivit lui Freud.
Supraeul își are originea în complexul Oedipian, iar din acest motiv, reflectă o viziune idealistă asupra lumii și o moralitate puternic influențată de autoritatea parentală. În mortarul alchimic al Supraeului, vinovăția pulsională amestecată cu libidoul desexualizat de complexul Oedipian se transformă, datorită limitărilor impuse de principiul realității, într-o percepție mai matură despre ceea ce înseamnă autoritatea și legea sa, Dumnezeu, binele și răul, viața, societatea și statul.
În calitatea sa de formare substitutivă a nostalgiei tatălui, Eul ideal conține germenul din care s-au dezvoltat toate religiile [...] În cursul dezvoltării umane, învățătorii și autoritățile au continuat să îndeplinească funcțiile tatălui; poruncile și interdicțiile lor și-au păstrat eficacitatea în Eul ideal, iar acum exercită, ca "voce a conștiinței", cenzura morală [...] Religia, morala și sentimentele sociale [...] au fost dobândite filogenetic din complexul patern.
Sigmund Freud, L’Io e l’Es, Bollati e Boringhieri, 1978, p. 55
Supraeul stă la baza formării conștiinței morale și a reprezentării lui Dumnezeu, ca un rezervor de valori fundamentale cu care fiecare individ se identifică pentru a da un sens obiectiv existenței sale.
Moartea lăuntrică a tatălui
Așadar, moartea lui Dumnezeu este profund legată de schimbările semnificative în structura Supraeului, individual și colectiv. Esența acestuia este martora iubirii originale a copilului pentru tatăl său, o iubire intensă, sfâșiată de vinovăție și agresivitate evidentă. Un tată introiectat și apoi devenit în mod colectiv o autoritate instituțională - civilizația - sau un Dumnezeu, întruchipând idealurile propoziționale de dreptate, protecție și putere. Un Dumnezeu iubit și urât, dar niciodată trădat, păzit cu atât mai mult în împrejurări dificile, în care intervenția sa pare puternic pusă la îndoială.
La fel cum imaginea tatălui interiorizat nu poate muri niciodată, Dumnezeu nu va muri niciodată în psihicul uman. Și totuși, va suferi schimbări de sens și de valoare, va fi distrusă și apoi reconstruită, înlocuită sau transformată, totul în perfectă armonie cu creșterea interioară a individului și a comunității.
Nihilismul Dumnezeului ucis
Una dintre posibilele direcții pe care le-ar putea lua desființarea autorității divine interioare este nihilismul. Dezamăgirea trăită de copilul care a devenit adult și care descoperă inconsistența promisiunilor făcute de Dumnezeul său iubit în copilărie, este foarte intensă. dacă terenul psihic nu a fost între timp hrănit de realizări consistente în viața de zi cu zi. Privat de un sprijin substanțial și trădat în cele mai profunde așteptări ale sale, individul rănit este copleșit de impactul reacției de opoziție care îl poate conduce la negare. O negare totală? Am îndoielile mele.
Atunci când Dumnezeu moare în interior, identitatea omului se află suspendată deasupra abisului, ca o funie de echilibru între fiara originară și supraomul potențial, căutând cu disperare echilibrul salvator. După ce a întors spatele instinctelor sale de maimuță, bietului om supus dilemei zarathustriene nu-i rămân decât două opțiuni: să dea afară spiritul de leu și să impună afirmarea voinței sale răcnind ”eu vreau" sau să se supună unui nou dragon stăpân care să-l strivească iar sub imperiosul "trebuie".
În realitate, fie că sunt active sau pasive, ambele alegeri se clădesc pe cadavrul încă proaspăt al Dumnezeului, motiv pentru care niciuna nu se poate elibera de dispariția nihilistă a sensului. Nici servitorul balaurului-stăpân, nici supraomul nu au înlocuit idealul interior, rămânând veșnic suspendat deasupra disperării sinucigașe a celor care s-au pierdut pe ei înșiși.
Dumnezeul surogat
Nihilismul este o poziție foarte apropiată de granița patologiei psihice, în sensul că distrugerea rădăcinilor implică și moartea plantei însăși. Pornirile de moarte născute din detașarea inumană de libido conduc inexorabil la uciderea unor părți ale sinelui. Autodistrugerea nu este întotdeauna obligatorie, iar ateismul autosuficient poate fi o soluție în cazul în care susținerea idealurilor identitare se găsește în echilibru cu elementele substitutive.
Pe terenul arid al nihilismului se pot implanta cu ușurință devieri fideiste de orice fel, toate cu o funcție imediată, decisivă: de hrană și de sprijin. Ele rămân însă nesustanțiale și de scurtă durată, deoarece le lipsește condiția de continuitate, singura care ar putea permite păstrarea integrității identitare.
Ateismul materialist, new age și ecumenismul sunt exemple de dezrădăcinare, de ruptură cu dispoziția identitară primară, deoarece sunt construite nu pe receptarea imaginii idealizate, care oricum poate fi contestată și restaurată, ci pe distrugerea totală a reprezentării interne a tatălui iubitor și protector, garantul absolut al personalității conectate cu originea sa.
Calea lui Hristos
Pentru cine însă principiul freudian al realității rămâne încă ancorat la un punct de plecare preexistent și comun (dar nu larg împărtășit), noua imagine spirituală inserată în starea Eului parental nu mai este o simplă abatere, ci un trunchi puternic pe care ramurile altoite aduc o dezvoltare armonioasă și fertilă.
În acest caz, nu avem de-a face cu "un nou Dumnezeu", ci cu același Dumnezeu proiectat într-o realitate mai largă, cu valori mai specifice și mai profunde. Omul conștient de sine nu renunță la idealul său, ci îl îmbogățește, atribuindu-i o mai mare sensibilitate și o legătură mai strânsă și mai precisă cu sursa primară de energie. Un Dumnezeu mai bogat, mai sensibil și mai sensibil la extinderea registrului armonic uman, legat de om nu doar pe baza unor legături viscerale, ci și cognitive, energetice, legături ce determină integrarea unui nou Eu, mai matur, mai bogat în orizonturi și resurse.
Comentariu