În strânsă legătură cuignoranţa sufletului, procesul de dezumanizare însoţeşte deseori societăţile în care inegalitatea socială este extrem de semnificativă.
Pe plan individual,
dezumanizarea corespunde cu negarea caracteristicilor omeneşti ale celuilalt, care este asociat cu un obiect sau cu un animal. Eu te consider un obiect sau un animal, pentru că în acest fel nu mai eşti un semen al meu, ci eu devin superior ţie şi nu mai sunt responsabil de modul în care te tratez.
Dezumanizarea înseamnă de fapt să te scuturi de respunderea morală ale acţiunilor reproşabile, atribuind şi proiectând asupra propriului semen acele caracteristici pe care refuzi să le accepţi înlăuntrul tău. Respingerea părţii obscure pe care orice suflet o deţine, îl transformă chiar şi pe cel mai inofensiv om într-un călău care îşi pedepseşte semenii pentru că ar fi obiecte lipsite de viaţă sau animale fără omenie.
Analiza tranzacţională ne arată că
acele caracteristici care îl fac pe cineva omenos sunt chiar manifestările tipice ale stării Eu-lui Copil, împreună cu cele ale Părintelui. Într-un Copil regăsim creativitatea, curajul, pasiunea, afectivitatea şi emoţiile, în timp ce în Părinte aflăm grija, iertarea, ospitalitatea, valorile, spiritul. Fiinţa dezumanizantă capătă astfel o personalitate problematică, care funcţionează doar în modalitatea Adult, capabilă să efectueze misiunea sa de supravieţuire, dar fără să aibă energia motivaţională a aspectului Copil şi sublimarea de valori a Părintelui. În acest mod fiinţele dezumane pot avea caracteristicile unui organism mecanic, lipsit de curiositate, de empatie sau cele ale unui obiect lipsit de viaţă, invizibil, perfect pentru comodificarea sau instrumentalizarea sa.
Pedepsindu-l pe celălalt pentru dezumanitatea sa, dezumanizantul separă realitatea sa interioară în două feluri de oameni: cei superiori, adică cei cu care seamănă el şi animalele sau obiectele inferioare, care îşi merită să sufere violenţa şi lipsurile pe care primii le-o provoacă.
Realitatea faptelor ne dezvăluie însă adevărul esenţial: cei care se cred superiori se comportă ca cei lipsiţi de caracteristici omeneşti, în timp ce aşa-zişii inferiori îşi păstrează cu durere propria omenie, fiind constrânşi să se unească pentru a suporta nedreptăţile.
Dezumanizarea subtilă
Dezumanizarea subtilă este o formă mai rafinată de dezumanizare, deoarece aceasta nu îi separă pe oameni de neoameni, ci îi divide pe cei umani şi dotaţi de emoţiile brute, primare de ceilalţi umani care pot simţi emoţiile "superioare" secundare, mult mai rafinate. Această tipologie de separaţie se regăseşte deseori în societatea contemporană, în care ideologia de factură progresistă, corectă şi aparent sensibilă cu cei mai neapăraţi, se opune populismului, curentul mârlanilor needucaţi incapabili să-ţi ţină în frâu instinctele.
Pe plan social,
inegalitatea produce diviziunea socială şi structura ierarhică a societăţii. Ierarhia socială, din punct de vedere psihologic, ne dezvăluie o tipologie bolnavă de organizare socială, în care fractura dintre clase este provocată de grupul de indivizi "superiori", cu probleme de identitate fragmentară, cu un sine incomplet, fragil şi foarte instabil.
În ceea ce priveşte diviziunea socială, Marx ne-ar fi împins imediat să ne gândim la lupta de clasă, dar iată că în mod surprinzător începutul secolului XXI nu pare a fi caracterizat de conflicte sociale semnificative, cu toate că prezintă un declaj profund între săraci şi bogaţi. Într-o lume în care 1% din populaţie deţine mai mult de jumătate din bogăţia celorlalţi, lipsa ostilităţilor consistente dintre cele două categorii devine un obiect de studiu pentru psihologii sociali.
Astfel, Chiara Volpato scrie cartea "Rădăcinile psihologice ale inegalităţii sociale",
în care include studiile recente privitoare la acesst ciudat fenomen. Lipsa mobilităţii sociale, adică lipsa oportunităţilor de acces la clasele mai înalte, pare a se datora mai ales unei percepţii greşite a realităţii din partea clasei majoritare.
Deşi distribuirea economică a avuţiei este complet dezechilibrată, aproape inexistentă, oamenii nu percep situaţia reală în care se află, crezând în mod greşit că deţin oricum mijloacele de a-şi schimba propriul status social. Mai mult de atât, dificultăţile de acces la poziţii economice decisive sunt atribuite de obicei propriilor defecte personale, adică a lipsei de angajament, incapacităţii sau a lipsei de motivaţie.
Ce anume alimentează acest simţ al vinovăţiei atât de ireal, care alterează puternic viziunea realistică a societăţii? Vorbim despre o societate care acum s-a redus la nivele de inegalitate asemănătoare cu cele de la începutul secolului trecut!
În primul rând cultura falselor convingeri.
Convingerile false sunt alimentate de mass media, de industria publicitară, dar mai ales de industria cinematografică, creatoarea miturilor despre faimosul vis american sau despre succesul miraculos al omului care reuşeşte în viaţă ridicându-se din nimic. Cine nu-şi aminteşte de filmul "În căutarea fericirii" cu Will Smith?
Apoi mai sunt televiuziunea. Ziarele. Internet.
Toate aceste mijloace de comunicare au închis mental oamenii într-o bulă imaginară, ireală, alterând posibilitatea lor de a distinge concret care e adevărata lor poziţie socială. Nu contează că muncesc ca nişte salahori, pentru că atunci când se întorc seara acasă rupţi de oboseală se pot trânti pe divan pentru a călători oriunde cu imaginaţia, consolidându-şi mai tare iluziile şi fugind de cruda realitate a zilei de mâine.
Apoi mai sunt consumerismul şi moneda-datorie
După cei treizeci de ani ce au urmat războiului mondial, timp în care societăţile occidentale au beneficiat fericite de cel mai mare boom economic din istorie, obişnuindu-se cu bunăstarea şi consumul fără frâu, la sfârşitul mileniului robinetul salariilor s-a închis treptat. Pentru a-i încuraja să consume exact ca înainte, ţinându-i oricum într-o situaţie de sărăcie, li s-a oferit oamenilor posibilitatea de a se îndatora: rate la casă, rate la maşină, rate, rate, rate.
Criza din 2008 a demonstrat foarte bine infamia sistemului de credit, dezvăluind adevărul despre manipularea sitematică şi deliberată a maselor întregi de oameni. Debitul monetar este de fapt plata unei iluzii: poţi avea tot ce doreşti, doar să semnezi această poliţă. Însă cu toate că în zilele noastre lumea este mult mai conştientă de acest lucru, achiziţiile importante nu sunt aproape niciodată acceptate fără deschiderea unui credit financiar. În acelaşi fel, la nivel macroeconomic relaţiile dintre state sunt dictate mai ales de dimensiunea datoriei publice naţionale. Italia ştie foarte bine acest lucru.
Autocunoaşterea ne scapă de datorii
Mecanismele economice de îndatorare şi, prin urmare, de sărăcire a populaţiei sunt foarte variate şi complexe, dar toate profită psihologic de latura Copil a individului inconştient, absorbită într-o serie de nevoi pe care nu le cunoaşte şi de aceea nu şi le poate satisface în mod direct.
Pentru a evita sclavia modernă autocunoaşterea se demonstrează încă o dată unica stradă a timpurilor noastre, în care împărtăşirea de idei se numeşte share, colaborarea este online, iar adunările ne sunt interzise.
Comentariu