Cărările spirituale se parcurg în singurătate. Spiritualitatea nu mai este corp, emoție, gând, ci doar experiență pură. Ajungerea Sinelui Superior nu este un scop, ci o călătorie. O cucerire a celui mai dificil și mai râvnit vârf al omului.
Eu-l izvorăște din Oceanul Inconștientului
Instanțele psihice freudiene ale id-ului, ego-ului și superego-ului capătă sens și se manifestă în întunericul inconștientului pulsional, de obicei considerat un ocean întunecat și tulburător în care frica, respingerea și separarea domnesc în mod suprem.
Eu-l individual se detașează de meandrele id-ului impenetrabil și rămâne ancorat într-un context ontogenetic, adică referitor la perioada de viață trăită pe pământ, și filogenetic, punând în discuție relațiile legate de transmiterea ereditară a experiențelor la nivel psihic. Fie că este Eu sau Ego, rămâne un nucleu de conștiință limitată într-o lume limitată nu atât de simțuri, cât de temeri.
De la Eu-l Egoic la Centaur și la Sinele Superior
Ken Wilber în cartea sa Conștiință, spirit, psihologie și terapie, în care face legătura între psihologie și spiritualitate, el vorbește despre Sinele Integral la care se ajunge printr-un proces de dezvoltare în spirală. În timpul acestei navigări pe valurile experienței, Sinele trece prin identificări și dezidentificări repetate la fiecare nivel al realității experiențiale directe. Trece de la corp la minte și apoi ajunge la nivelul sufletului și al spiritului, pe măsură ce navighează printre valurile subconștientului și ale conștientului pentru a ajunge în cele din urmă la supraconștient.
corpul transcende și include mineralele, mintea transcende și include corpul, sufletul luminos transcende și include mintea conceptuală, iar spiritul radiant transcende și include totul.
Înainte de a atinge nivelul de dezvoltare transpersonală, adică spiritualitatea, Sinele trebuie să ajungă cel mai înalt nivel de dezvoltare personală, pe care Wilber îl numește Centaurul. Aici individul realizează o integrare matură a corpului și a minții în care "mintea umană" și "corpul animal" formează o unitate armonioasă.
Odată ce s-a renunțat la personalitate, se apelează la spirit, care are o dublă conotație conceptuală, în ciuda naturii sale unitare: spiritul transcendental ca nivel suprem de revelație experiențială, cel mai înalt, și Spiritul imanent, care este substratul tuturor celorlalte niveluri. Spiritul transcendental supramundan, ca fiind cea mai înaltă sferă posibilă a experienței, este considerat de societățile patriarhale, în timp ce societățile matriarhale și neopăgânismul preferă să se refere la Spiritul imanent, cu aspect mundan.
Alpinismul psihologic
Eu-l în creștere rămâne supus anxietății individuale, combativității și ostilității bazate pe separatism. De aceea, Eu-l nu poate avea acces la nivelurile următoare fără a-și pune în pericol integritatea psihică sau continuitatea dezvoltării sale. Spiritualitatea Eu-lui narcisist, guvernat de nevoia sa de înălțare, nu va fi decât continuarea în viața spirituală a dinamicii de luptă, de supunere și de putere caracteristice circuitului dramatic al lui Karpman..
Roberto Assagioli în cartea Dezvoltarea transpersonală definește acest tip de spiritualitate apinism psihologic, adică o afirmare exagerată a puterii individuale, o căutare a superiorității în dorința de a dezvolta facultăți cu care să se poată domina pe ceilalți: voința de putere a lui Nietzsche, sfidarea zeilor și dorința de a dobândi puterile supranaturale ale acestora. Se poate recunoaște cu ușurință aici nevoia copilului interior de a se împăca cu figura sa parentală introiectată și încercarea de a proiecta nemulțumirea neexprimată asupra reprezentării lui Dumnezeu.
Alte tipuri de alpinism psihologic sunt evadarea din viața obișnuită, considerată plictisitoare sau nesatisfăcătoare, orientarea spre un extraordinar în contrast cu mizeria cotidiană, fascinația pentru aventură reflectată în alpinismul academic, adică urmărirea exagerată și inutilă a dificultății cu orice preț. Atracția ascensiunii în căutarea "locuinței zeilor" îi poate costa scump pe cei neinformați, mânați de dorința de a se înălța pentru că sunt prea jos în interior.
Din Infernul individual către Paradisul spiritual
Assagioli recomandă nu numai pregătirea fizică și psihologică, ci și o cunoaștere solidă a supraconștientului. Urmând structura existentă în Divina Comedie, psihosinteza începe cu coborârea în Infern, adică faza psihanalitică, în care este explorat inconștientul inferior cu sprijinul unui ghid de specialitate, apoi cu ascensiunea în Purgatoriu, adică ascensiunea interioară, pentru a ajunge în final în Paradisul spiritual.
În infernul individual are loc întoarcerea la diversele eu-uri și dezidentificarea, repoziționarea în centrul sinelui, redefinirea valorilor existențiale de bază. Este valea lacrimilor, trecerea de la suferința detașării treptate la o înțelegere a contextelor mai largi. În această perioadă, vulnerabilitatea individuală atinge apogeul, iar trezirea se ivește după o furtună de experiențe și retrăiri intense, dureroase, dar și revelatoare în același timp.
A doua fază este cea a meditației propriu-zise, a reflecției intelectuale, a perceperii sensurilor și funcțiilor autentice. Este faza cea mai lungă și mai laborioasă, în care se demontează construcțiile și schemele mentale, se fac comparații și reevaluări conștiente ale situațiilor, oamenilor și sinelui.
În acest proces, trezirea se consolidează într-o stare permanentă de conștientizare, ceea ce facilitează legătura noastră problematică între stările interne și comportamentele externe. Realitatea situațională devine o sursă de înțelegere continuă datorită căreia nodurile problematice sunt dezlegate, contextele sunt clarificate și starea generală de bine este amplificată continuu.
Fuziunea într-o unitate vie: cucerirea vîrfului de munte
În cele din urmă, ultima etapă aparține Sinelui Superior și introduce contemplația, despre care Assagioli spune că este greu de descris, și cu atât mai mult pentru mine.
Se poate menționa doar că este o stare de identificare atât de intimă cu ceea ce se contemplă, încât se pierde conștiința oricărei dualități; este fuziunea subiectului și a obiectului într-o unitate vie.
Sămânța Sinelui Superior rezidă în fiecare individ care, mai devreme sau mai târziu, urmează o cale spirituală de orice fel, fie ea religioasă, psihanalitică sau ezoterică. Este chemarea conștiinței superioare, lumina scânteii divine pe care omul o posedă încă de la început în Ființa sa.
Comentariu