Continuăm călătoria cunoașterii de sine urmând firul creșterii egoului. Cum ne maturizăm în interior, cum trecem de la plăcerea imediată la realitatea proiectată?
Am văzut în amănunt aici cum are loc formarea Ego-ului prin percepție, aprofundând natura "electrică" a conștiinței noastre, polarizată la fel ca membrana celulară de stimulii pe care îi primește.
Odată înțeleasă natura originală a funcționării noastre psihice, bazată pe fenomene electrice și chimice simple care susțin ca un bun hardware circulația informației afective și cognitive, vom avea minunata posibilitate de a organiza informația primită în funcție de voința noastră. Acest lucru se numește liberul arbitru și realizarea de sine!
Căutându-ne propriul sine, nu-l vom părăsi atât de ușor pe domnul Freud, care a reușit să explice minuțios procesul de creștere a Eului prin mecanismele conflictuale și pulsionale. Să ne amintim că nu este vorba de o lecție de psihologie, ci de ilustrarea practică a modului în care instanțele psihice operează în noi. Prin urmare, fie că la baza formării Ego-ului stau conflictele sau identificările, pentru cei care caută în ei înșiși doar cum au loc toate acestea.
Ce este de fapt principiul realității?
Principiul realității este un concept freudian foarte simplu, dar de o importanță fundamentală pentru înțelegerea sinelui interior și, mai ales, a modului greșit în care majoritatea oamenilor înțeleg sensul suferinței. Surprinzător, nu-i așa?
Mecanismul este simplu. Fie că este vorba de un stimul fizic sau de o informație psihică, stimulul extern ridică tensiunea internă care provoacă nemulțumire, iar reacția imediată a sistemului este de a o descărca. În urma a nenumărate astfel de descărcări, învățăm că sentimentul de plăcere este de obicei asociat cu relaxarea tensiunii.
Tot ceea ce oferă o plăcere fizică și psihică imediată este legat de relaxare. Orgasmul ne învață acest lucru într-un mod deosebit. Cu cât este mai intensă presiunea provocată de stimul, despre care știm acum că este legată de polarizare, cu atât mai imperioasă devine nevoia de a elibera tensiunea.
Un loop al plăcerii
La fel ca în cazul funcționării fiziologice, descărcarea plăcută necesară inițial pentru a elibera o tulburare insuportabilă, dacă este repetată în timp, poate fi consolidată și transformată într-o reacție stabilită și devenită aproape automată. Odată ce acel loop de descărcare este imprimat în modurile obișnuite de reacție, plăcerea resimțită scade în aceeași proporție în care crește frecvența descărcărilor. În acest caz, plăcerea nu-și mai are minunata sa funcție hrănitoare și relaxantă, ci devine un factor de uzură a psihicului și duce, în extremis, la disoluție și depravare.
Satisfacerea exagerată a plăcerii este începutul tuturor relelor..
seneca
Principiul realității vine să înlocuiască nemulțumirea provocată de dispariția plăcerii imediate. Acest lucru se întâmplă numai atunci când conștiința a dobândit deja destulă forță pentru a permite unui Ego bine identificat să reziste la amânarea plăcerii. Este nevoie de un Ego bine consolidat, deja conștient de faptul că dacă nu te bucuri imediat nu va fi sfârșitul lumii.
Nevoia de identificare este un subiect de o importanță profundă și asupra căruia vom reveni. Știind cine ești și care sunt resursele pe care te poți baza, o identitate solidă îți dă puterea de a renunța la o satisfacție pe care o ai la îndemână pentru a obține una și mai intensă. E mai bine un ou azi decât o găină mâine, nu?
Plăcerea sănătoasă întărește, plăcerea răsfățului distruge.
Înțelepciunea tradiției știe deja că numai cu ajutorul unui alt cui poți scoate un cui. O plăcere nu poate fi refuzată fără a avea posibilitatea de a o înlocui cu o alta, poate chiar mai tentantă. Acesta este unul din motivele pentru care dietele nu funcționează, promisiunile nu se țin și nici sloganurile stereotipe motivaționale care invocă inutil voința nu au mari rezultate.
O motivație validă poate, în cel mai bun caz, să invoce o plăcere mai mare, realizabilă datorită unui efort de voință. Suntem ființe care trăiesc ghidate de plăcere, adică de sentimentul de bine, de lucrurile care ne fac fericiți și satisfăcuți. Plăcerea nu ar trebui să fie demonizată niciodată, pentru că ea ne ajută să creștem și dă sens existenței noastre.
Pe de altă parte, plăcerea răsfățului exagerat este ca o bomboană prea dulce în momentul în care ai vrea ceva mai intens, mai diferit, mai provocator. Ea nu mai oferă acea relaxare atât de specifică a plăcerii autentice, ci alunecă peste simțuri fără să producă nici un fruct. Problema este cum să o identificăm și să o deosebim de plăcerea benefică, legată de nevoile reale. Care este diferența dintre plăcerea sănătoasă și plăcerea răsfățului?
Cred că avem un spion (conștiință?) în noi, capabil să ne spună când exagerăm și când nu. Poate că nu funcționează întotdeauna, mai ales la începutul drumului spre autocunoaștere. Dar sentimentul de suprasaturare a simțurilor și ambițiilor este totuși inconfundabil.
Părintele moralist vs. Copilul răsfățat
Hai să ne observăm cu atenție vocile din minte sau tendințele interioare. Obstacolul în recunoașterea tendinței de a exagera rămâne Părintele din mintea ta, care până acum știm că din punct de vedere cultural e obișnuit de secole să lupte cu viciile omenești indiferent de situație. Cele mai necruțătoare judecăți parentale, adesea nici măcar relevante pentru situația concretă, sunt adresate în mod iremediabil Copilului interior , care va rămâne mereu cu regretul de a nu-și fi văzut dorințele împlinite. Adesea, puștiul rebel din noi va găsi și mai multă plăcere în a reacționa în direcția opusă. Știm deja că interdicțiile au efectul opus.
Lucrurile bune din viață sunt imorale, ilegale ori îngrașă.
george bernard show
Conform legii sacre a contrariilor, fără îndoială interdicția va adăuga la persistența în plăcerile interzise o plăcere mai mare, care va compensa, poate, reducerea naturală a plăcerilor deja consumate, uzate și inutile.
Până când nu se găsește o conexiune interioară între cei doi, Copilul îl va târî pe individ în abisul poftei, în timp ce Părintele va ajunge la disperare, bucurându-se însă în secret de confirmarea părerii sale proaste despre Copil. "Ai văzut că aveam dreptate?"... Ca nivel de maturizare, atât Părintele, cât și Copilul se află la același punct: Copilul fără satisfacția sa senzorială sau egoică nu se va întoarce ușor la "rațiune", în timp ce Părintele, fără cel mai mic semn de maturitate din partea Copilului, nu-și va potoli nesiguranța moștenită. Amândoi vor trebui să lase de la sine.
Puterea realității
Abia atunci când aparatul psihic se maturizează și devine mai puternic, datorită îngrijirii părintești și asimilării de conținuturi constructive, când individul învață să aprecieze și să se autoprotejeze, abia atunci el poate accesa un nou nivel al principiului realității. Părintele bun și afectuos nu se limitează doar la îngrijire, ci trebuie să deschidă calea spre efort și curaj.
Principiul realității se extinde către mediul extern, cu obiectivele sale mai dezirabile și satisfacțiile viitoare mai plăcute, dar la un nivel superior. Descărcarea imediată nu mai oferă nimic în comparație cu promisiunile care aduc plăceri noi, mai mature și mai ample.
A se agăța de realitate înseamnă a renunța la trecutul care acum este prea îngust, pentru a intra într-un prezent mai bogat și mai promițător. Descărcarea imediată nu mai are aceeași atracție și este abandonată. Foarte adesea, tocmai această amânare duce la o nouă plăcere intrinsecă, mult mai mare. De aceea proiectele noi, oricât de dificile și complicate ar fi, stârnesc întotdeauna entuziasm, aventurile noi și dificile trezesc pofta de viață, în timp ce cele mai abrupte culmi consolidează puterea și curajul personal. Depășirea obstacolelor nu este altceva decât aplicația principiului realității, singurul ghid autentic al omului în viață.
Copilul nu vrea sau nu poate să se maturizeze?
Cu toate acestea, aplicarea principiului realității necesită un moment potrivit. De multe ori pare o alegere forțată pentru copilul obligat să părăsească leagănul fericirii veșnice, dependent sau "întărit" de plăcerea continuă, și aici ne vine în minte legătura cu consumerismul patologic al societății moderne. Atunci când cineva își vede satisfăcute nevoile de creștere, ar trebui să caute în mod natural noi plăceri mai departe, la un nivel mai înalt de sublimare.
În schimb, individul modern nu pare să mai alimenteze această dorință, continuând să se complacă în aceleași plăceri materialiste și senzoriale, schimbându-le doar forma. Motivul acestei involuții? În opinia mea, este vorba de lipsa perspectivelor oferite de organismele sociale, culturale și religioase, care ar trebui să invite spiritul uman să evolueze. Avem în schimb o cultură lipsită de armonie și frumusețe, o religie lipsită de o imagine a lui Dumnezeu legată de dezvoltarea actuală a conștiinței umane.
Creativitatea este condiția esențială a principiului realității
Pentru ca plăcerea realității să se poată instala, dincolo de maturizarea absolut necesară, individul are nevoie de un nou mediu și, prin urmare, de noi perspective. Toate acestea implică realizarea unui act de creație, singura modalitate de a declanșa creșterea și de a abandona vechile surse de plăcere. Așa cum am văzut deja în articolele anterioare despre stările Eului, capacitatea creatoare aparține doar Copilului liber.
Copilul adaptat, închis în cușca interdicțiilor părintești, este mort din punct de vedere creativ sau are o creativitate necorespunzătoare. Poate că aici rezidă dificultatea individului de a adopta principiul realității ca modalitate de evoluție și creștere. Copilul adaptat, mutilat în interior de asprele porunci părintești, nu dispune de marja de libertate necesară pentru crearea de noi perspective. Și tocmai lipsa de perspective îl închide forțat într-un sertar învechit al conștiinței, al cărui aer devenit prea toxic îl împinge mereu să caute aceeași plăcere.
Și care este cel mai bun mod de a lua libertatea unui Copil și, implicit, a individului? Făcându-l să creadă că trăiește în lipsă de resurse, făcându-l să aibă dificultăți în a trăi în mod autosuficient și transformându-i viața într-o teamă eternă de a nu supraviețui în mod independent, întemnițându-l într-o perpetuă dependență economică. Dar aceasta este o altă lungă digresiune. Mă voi opri aici.
Comentariu