M-am dedicat mulţi ani cunoaşterii de sine în speranţa că după aceea voi avea destul timp ca să descriu detaliat drumul misterios al autocunoaşterii şi esenţa noastră interioară. Nu a fost să fie, nu mai avem mult timp. Calea reflecţiilor ticnite asupra sinelui, a tentativelor repetate de a te regăsi, a greşelilor şi îndreptărilor s-a închis.
Trăim acum cea mai mare criză a existenţei noastre şi trebuie să folosim mijloace de urgenţă pentru a o putea înfrunta cu hotărâre şi eficacitate. Tuturor ne e frică. Este inevitabil, natural. Trebuie să ne accesăm resursele noastre cât mai repede posibil.
Despre asta se pot da o groază de sfaturi. Nu mi-a plăcut niciodată să dau sfaturi. Am prea mult respect pentru capacităţile şi libertatea fiinţei omeneşti. Mă limitez doar să furnizez un minim de informaţii necesare, pe care am încercat să le sintetizez cu ajutorul analizei tranzacţionale. După aceea, fiecare pe drumul său. Care e cel mai anevoios? Regăsirea dragostei, înţelegerii faţă de sine.
Analiza tranzacţională oferă mijlocul cel mai eficace pentru a te cunoaşte cât mai repede. Personalitatea noastră este construită şi se manifestă prin trei modalităţi de a simţi, a gândi şi a acţiona: Copilul, Adultul şi Părintele, adică stări ale Eului analitico-tranzacţionale. Aşa cum procedez în toate articolele mele, cuvântul cu majusculă indică starea Eului, în timp ce minuscula introduce persoana reală. Începem.
Fiecare stare a Eului se activează în contextul său specific
Intrăm automatic în modalitatea Copil atunci când gândim, simţim şi acţionăm în acelaşi fel ca în timpul copilăriei. Copilul din interiorul nostru, dar şi cel pe care îl manifestăm în exterior prin comportament, este sursa din care ne tragem sensibilitatea, creativitatea, emotivitatea, bucuria de a trăi sau voinţa de a muri.
Copilul este ca un program care se activează automat în circumstanţe asemănătoare cu evenimentele per care le-am trăit de copii şi se dezvoltă după aceleaşi algoritmuri pe care ni le-am rodat deja de-a lungul vieţii.
Modalitatea Copilului necesită anumite contexte specifice: jocul, afectivitatea, intimitatea, creativitatea. Atunci când Copilul intră pe terenul Părintelui sau Adultului, se crează situaţii dăunătoare. Nu este tocmai potrivit să te comporţi ca un copil sau să interpretezi "după ureche" noţiuni precise în timpul unei şedinţe de lucru. În schimb, este fantastică declanşarea Copilului creativ în timpul unei lecţii de pictură.
Copilul păzeşte adânc lacrimile şi speranţele noastre
Copilul poate fi bun, generos, deschis, dar şi răzbunător, fricos, laş sau cinic. Primele experienţe dificile pe care le-am trăit sunt cele din copilărie, adică în perioada în care eram complet lipsiţi de mijloacele potrivite (experienţa, răbdarea, cunoştinţele, etc) pentru a le putea înfrunta cu succes. Un copil cu greu ar putea să adopte reacţiile potrivite la acţiunile, cuvintele, gesturile negative ale adulţilor. Poate doar să facă ceva pe măsura lui, nimic mai mult.
Emoţiile neplăcute au un prag de toleranţă foarte scăzut pentru un copil micuţ, neajutorat, neînţeles sau neiubit. De aceea, el "le pune deoparte" cu mare înţelepciune, aşteptând vremuri mai bune în care va putea să le înfrunte cu mai multă putere.
Deziluziile, trădarea, jignirile, umilirea sau lipsurile trăite de copii nu se uită niciodată. Amintirile conţinând datele cognitive ar putea fi eventual înlăturate din memorie, dar emoţiile încercate atunci rămân pe undeva, câteodată în corp, cu aceeaşi intensitate sau uneori modulate ulterior în funcţie de căile urmate în viaţă.
Memoria emoţională se declanşează punctual exact atunci când te aştepţi mai puţin
Pe parcursul vieţii, în momentul în care avem de-a face cu situaţii asemănătoare cu evenimentele plăcute sau neplăcute din trecut, emoţiile se reaactivează automat, însoţite sau nu de amintirile respective. Acesta este simplul motiv pentru care reacţionăm în mod disproporţionat în situaţiile în care celorlalţi nu le evocă absolut nimic deosebit.
La memoria affettiva del Bambino è una memoria da elefante, non esita mai a cacciare fuori una sfuriata gigantesca in una situazione completamente fuori luogo e che potrebbe non avere alcuna similitudine apparente con i ricordi della mente. Essa influisce le nostre scelte, preferenze, azioni, tutto.
De mic copilul redactează şi înregistrează cu o minuţiozitate extraordinară scenariul vieţii sale, setând modalitaţile în care îşi va satisface ca adult nevoile care i-au rămas neîmplinite. Bucuriile şi suferinţele trăite în copilărie vor rămâne imprimate în toate deciziile existenţiale şi în fiecare clipă din viaţă.
Stresul este dominaţia absolută a Copilului
Situaţiile stresante, riscante sau periculoase scot la iveală Copilul autentic din noi. Nu cel controlat, care se ţine în frâu sau care vrea să apară mai bun în faţa celorlaţi, ci cel ascuns, adevărat, nedorit. În situaţii dificile în sfârşit descoperim cine suntem într-adevăr.
În timpul crizelor ne pierdem capul, intrăm în panică, suntem depăşiţi de emoţii inspiegabil de intense, care ne împiedică să luăm decizii bine chibzuite. Invers, în situaţii de urgenţă poate ieşi la iveală latura noastră energică, hotărâtă, voinţa de a ajuta şi de a-i proteja pe cei din jur. Paradoxal, stresul reprezintă de fapt un examen al vieţii, ocazia unică de a accepta, înţelege şi a vindeca chiar Copilul speriat din noi. Sigur că nu e tocmai momentul ideal, dar asta e o altă poveste.
Crizele, la fel ca bolile, scot la suprafaţă aspectele noastre sufleteşti pe care nu am reuşit să le acceptăm sau să le elaborăm. Cu cât a fost mai grea copilăria noastră, cu atât se manifestă mai puternic în noi tendinţa de a reacţiona în mod exagerat şi decontextualizat în faţa greutăţilor.
Înfruntăm prezentul dând la o parte trecutul
Copilul trăieşte în trecut, dimensiunea sa temporală este îndepărtată, deconectată de aici-şi-acum. Cine a suportat momente grele copil fiind, nu va reuşi mereu să intre pe deplin în prezent.
De fapt, viaţa nu e altceva decât un lung efort a fiecăruia din noi pentru a afla calea de mijloc şi capacitatea de a se sintoniza cu prezentul.
Pentru Copilul suferind crizele, adică greutăţile pe care viaţa ni le prezintă în mod obişnuit, devin o tragedie aproape insurmontabilă. Totul este amplificat şi încărcat de o emotivitate nepotrivită, deseori dăunătoare. Ieşirea din sărite, schimbarea bruscă de umor, tensiunea incontrolabilă, depresiunea, obsesiile, etc. sunt semnele care ne arată că un Copil speriat şi fragil a intrat în acţiune.
Certamente non tutti gli aspetti della crisi vengono coinvolti, chi reagisce in modo sproporzionato alla clausura, chi mal sopporta la restrizione della libertà, chi non riesce a gestire l’incertezza. Iniziamo dunque a conoscere e gestire la paura.
Diferenţa dintre frica din trecut şi frica prezentă
Crizele importante oferă spaţiu liber Copilului înfricoşat. Frica unui Copil vine din abdomen, frica infantilă nu se poate urca niciodată la cap, ca să zicem aşa. Nu a avut această posibilitate. În cursul crizelor care aduc pericole efective, frica din trecut activată de Copilul care are deja amintirea unui pericol, se adaugă la frica naturală din contextul actual. Suma acestor două emoţii duce la gesturi exagerate, tragedii şi la extremele cele mai absurde.
Observând cum se manifestă frica, putem face diferenţa dintre componenta sa fiziologică, adică tremurăturile, agitaţia, transpiraţia, bătăile inimii, etc, şi structura sa cognitivă, adică gândurile ce se află la bază. Gândurile care alimentează frica unui Copil sunt influenţate în sens negativ de percepţia îndepărtată a unui pericol care nu corespunde niciodată cu pericolul nou, cu care ai de-a face la momentul actual. Copilul înfricoşat are toate motivele pentru a fi speriat rău, este mic, nu are mijloacele şi cunoştinţele necesare pentru a rezolva cu succes situaţia periculoasă. În timp ce un individ matur poate înfrunta destul de calm un pericol, ţinând cont şi de instrumentele concrete de care dispune.
Dacă nu blochează reacţiile potrivite, frica nu trebuie reprimată
Riconoscere apertamente che hai paura rappresenta la condizione necessaria per poter individuare ed elaborare il pensiero correlato ad essa. Ci vuole la forza di un Bambino sostenuto dal suo Genitore protettivo per poter mostrare la propria paura. Esprimere la propria paura dimostra una maturità importante, nata dalla consapevolezza sulla propria identità e sulle risorse disponibili. Chi mostra la sua paura, in realtà ha già vinto una precedente battaglia, quella contro il giudizio, contro le accuse di inferiorità e debolezza.
Odată ce ţi-ai arătat frica, gândurile devin mai clare, iar gestionarea reacţiilor este mult mai uşoară. Eliberat de izbucnirile disproporţionate ale Copilului, partea noastră Adultă capătă luciditatea necesară pentru a putea constata, evalua şi controla pericolul real. Un Adult funcţionant găseşte imediat cele mai bune soluţii, dându-ne mereu posibilitatea nu numai de a rezolva problema, ci şi de a învăţa din situaţia periculoasă.
După intervalul necesar de timp în care Copilul a avut libertatea de a-şi manifesta nu numai frica din trecut, ci şi frica naturală din prezent, generată de situaţia din momentul de faţă, Adultul elaborează datele şi indică cea mai bună măsură de luat. Fără permisul şi posibiltatea efectivă de a reduce tensiunea emotivă, Copilul domină Adultul, iar acesta nu mai reuşeşte să intre în acţiune.
Ce este curajul?
Una volta tranquillizzate e comprese le paure del Bambino, l’Adulto può intervenire efficacemente soltanto se alimentato dalla giusta energia. Dove si trova questa fonte di energia? La risposta laconica dei saggi: nel inimă. Che vuol dire però? Tutto ciò che spinge un essere umano verso la vita, verso il bene e verso il futuro è l’affetto per qualcuno, per qualcosa, per un valore o un ideale. Senza un legame affettivo, anche solo con se stesso o con degli oggetti materiali, l’uomo non può dare un senso alla sua esistenza.
Cine renunţă la viaţă nu a avut de fapt posibilitatea de a-şi construi o legătură afectivă solidă. A ţine la cineva sau la ceva înseamnă să găseşti energia pentru a avea acel cineva sau ceva. Afecţiunea semnifică în realitate lipsa cuiva sau a unui ceva, iar această lipsă reprezintă tocmai cea mai mare motivaţie pentru a trece la acţiune, adică pentru a trăi.
Il coraggio non è una virtù astratta, ma esprime semplicemente questo desiderio di riempire la mancanza identitaria del sé. Più ardente è questa mancanza, più grande sarà lo slancio verso l’ignoto e meno paura si avrà. E guarda caso che il Bambino di cui abbiamo tanto parlato finora sia proprio la sede dei desideri non soddisfatti. Dentro il Bambino risiede anche il coraggio, il sogno del legame affettivo, il progetto per introdurre dentro di sé – anima e coscienza – la persona o la cosa amata.
De aceea, dacă te-ai hotărât să te vindeci, să vindeci Copilul din sufletul tău, înseamnă de fapt să începi să bei din curajul său infinit.
Comentariu