Am lansat acest site despre autocunoaștere nu pentru că aș fi atins cine știe ce obiectiv semnificativ, ci pentru a lăsa mici firimituri pe drumul meu interior. Poate că cineva va avea nevoie de ele. Privind în urmă, după ani de auto-reflecție, mi se pare că întrevăd un sens în toată această căutare atât de plină de obstacole, meandre, răsturnări de situație și urcușuri abrupte. Aici mă voi referi doar la experiența mea personală, în speranța că tortuozitatea mea interioară va fi lămuritoare pentru cei care fac primii pași spre autocunoaștere.
Consolidarea Sinelui
Semnificația acestei căutări este bine conectată la definiția Sinelui, așa cum a fost înțeles de mulți alții înaintea mea, în toate sensurile cuvântului. Un Sine construit cu greu mai ales prin valori și acțiunile determinate de acestea. Un Sine amplu, robust și paradoxal de fluid în același timp, pentru că este lipsit de eul egoic, cel al măștilor, al rolurilor și schemelor mentale înguste.
Cu cât ne consolidăm mai mult Sinele, cu atât se dizolvă mai mult ego-ul mental, cel care se insinuează între ceea ce suntem și realitate, un fals apărător al Copilului Rănit care ne oferă protecția sa grijulie făcută din paranoia, iluzii de superioritate și vise de putere. Experiențele, comparațiile, dar mai ales onestitatea interioară m-au ajutat să-mi definesc din ce în ce mai exact esența, renunțând nu fără dificultate la aspirațiile iluzorii ale unui Sine ideal imposibil și, prin urmare, veșnic mortificator.
Vocea esenței
Ceea ce m-a determinat să mă îndrept pe această cale a fost o voce interioară care insista în mod constant să-mi spună un fel de adevăr care, de foarte multe ori, era ostil gândurilor și acțiunilor mele obișnuite. O voce pe care astăzi nu o identific deloc ca fiind cea a Părintelui intern, introiectat sub forma părinților mei adevărați. Este o voce despre care ei spun de obicei că este conștiința, o voce neutră, fără intenții rele față de mine, dar care este menită doar să mă confrunte cu responsabilitățile mele.
Desigur, la început putea fi confundată cu cea a părintelui meu interior, disprețuitoare de cele mai multe ori, dar în momentele cele mai întunecate, când îl "vedeam" pe Părintele meu jubilând pentru înfrângerile mele, vocea sinceră a început în schimb să se detașeze clar de el, determinându-mă să reacționez în sens pozitiv. La începutul "trezirii" mele, așa cum i se spune din ce în ce mai des în jur, nu a făcut-o cu mesaje clare, ci doar a luminat inițiativele mele pozitive cu un entuziasm deosebit, un sentiment profund intens de exuberanță revitalizantă.
Am putea numi această voce cum vrem, înger, conștiință, lumină, etc., dar eu cred că este vorba despre adevăratul nostru Sine, Sinele Superiordistant și neinteresat de treburile noastre cotidiene, acel amestec inconfundabil de suflet vibrant și gânduri pure și spontane. Un nucleu organic, viu, care se manifestă în viața noastră încă din copilărie și care începe să strălucească atunci când dăm viață celor mai îndepărtate vise ale Copilului nostru interior, pulsând intens în momentele în care suntem în sfârșit capabili să ne ridicăm și să zburăm din nou.
Evadarea din cușca minții
Aș putea considera drumul meu de întoarcere la valorile de bază ale conștiinței ca o coborâre dintr-un fel de bulă virtuală a minții, o evadare dificilă din lumea sterilă a raționamentului de sine stătător. Evident, atunci când te afli în ea, nu ai conștiința acestui lucru, ci dimpotrivă, ești foarte convins că funcționezi în mod complet și autonom.
Puținele semnale de avertizare sunt cele ale relațiilor, care se clatină fără să știm de ce, cele ale corpului, care dă încet-încet semne de disconfort, și acel sentiment de nefericire debordantă care caracterizează viața de zi cu zi.
Aveam o percepție clară a despărțirii clare dintre minte și inimă, dar credeam în mod intim că o voi depăși obișnuind să mă obișnuiesc cu obișnuita imitație nevrotică a emoțiilor și sentimentelor autentice, pe care mulți oameni o pun de obicei în scenă pentru a depăși sentimentul de ireal.
Durerea ca un ghid interior
Pentru cei mai mulți dintre noi, schimbarea este declanșată de suferința unei pierderi care reverberează în structura noastră psihică cea mai profundă. Mai devreme sau mai târziu, ajungem inevitabil la criza de identitate care ne obligă să ne punem întrebări și să dorim să aruncăm totul și să o luăm de la capăt. Acest lucru luat în sens pozitiv.
Pentru că mulți sunt în schimb tentați de calea autodistrugerii, care este mult mai la îndemână. Nu știu dacă este criza cea care declanșează procesul de schimbare sau acea voce luminoasă care ne cheamă spre autenticitate. Sau poate că vocea este cea care declanșează inexorabil criza. Ceea ce este sigur este că întoarcerea a devenit pentru mine o muncă interioară continuă de căutare bazată pe încercări și erori.
Cine Sunt Eu?
Încet-încet am început să mă reconstruiesc de la zero, începând fiecare zi cu întrebarea Cine sunt Eu? Primii pași sunt terifianți, pentru că distrugi toate certitudinile, nu atât pe ale tale, cât pe ale celor din jur.
Te ridici din valea lacrimilor cu sabia în mână, distrugându-ți falsa personalitate ridicată cu atâta dificultate pe scena unui teatru plin de spectatori pentru care, la urma urmei, nu ai avut niciodată prea multă considerație. Te duci și demontezi acel bunism de care te-ai agățat pentru a le face pe plac celor care ar fi putut fi de preț pentru tine, dându-ți seama că toate proiecțiile tale s-au întâlnit cu o oglindă tulbure, incapabilă să reflecte adevărul tău interior.
Și astfel, cu inima frântă, renunți la acea bucată opacă de oglindă, adesea reprezentată de persoana iubită, și te bazezi doar pe ceea ce știi că ai în tine. Aceasta este o etapă importantă în călătoria de întoarcere la tine însuți, momentul în care începi să îți exerciți libertatea de a alege liber valorile care au sens pentru tine, elementele constitutive ale noii tale identități.
A trăi din inimă
De aici, urcușul devine mai puțin dificil, pentru că fiecare alegere aduce cu ea mici satisfacții și răzbunări. Rămași fără cârje, ne dăm seama că nu mai avem timp pentru a ne răzgândi și suntem nevoiți să mergem înainte cu orice preț. Iar costul este întotdeauna acela, pierderea luminii reflectoarelor în care nu eram decât o mască aplaudată pentru calități inexistente.
Dar aici trebuie să mărturisesc o mare descoperire a mea: fiecare mică realizare autentică, fiecare acțiune făcută din adâncul inimii, decisă în mod autonom și adesea extrem de nesemnificativă pentru vechiul tău sistem de referință, iradiază consecințe pozitive neașteptate în viața de zi cu zi. Tot ceea ce este făcut cu pasiunea inimii, cu acel entuziasm inaccesibil unei persoane care se preface că trăiește, deschide uși neașteptate care te invită să mergi mai departe pentru că ești pe calea cea bună.
O cale în care simți că valorile inimii tale se unesc cu ceea ce îți spune o minte liberă de condiționările trecutului, reunite într-o singură direcție, cea a adevărului despre cine ești.
Corpul ca o membrană a sufletului
Singurele abateri pot apărea în momentele de oboseală, când mintea obișnuită poluată, grea, falsă, înfricoșată preia din nou stăpânirea. Sunt acele vremuri rele, când dintr-o dată totul pare să meargă îndărăt fără o explicație clară. Oboseala psihică este adesea legată de cea a corpului, care îți spune că necesită atenția cuvenită.
Și astfel înveți încet să integrezi toate dimensiunile identității, psihică și corporală, într-o alternanță armonioasă de sincronisme care îți arată fără echivoc că faci parte dintr-o realitate invizibilă făcută din energii pulsatile.
Odată ce ai intrat ferm în fluxul invizibil care te duce către cine simți că ești cu adevărat, totul decurge ca un dans al vieții în care nu ai ce face decât să te lași în ritmul lui. Temerile nu sunt altceva decât anticipări negative subtile de care te poți lipsi, păstrând în același timp precauția adultului cu care să-ți planifici următoarele mișcări. Un indefinibil sentiment de recunoștință apare și față de acea energie intuitivă care te susține la fiecare pas, dar despre care nu poți vorbi convingător altora, pentru că limbajul minții nu conține căldura inimii cu care ar trebui descris.
Comentariu