Ciudată conexiune, și totuși, citindu-l pe Berne, profunzimea perspectivei sale fenomenologice asupra genezei timpului psihologic reiese în mod clar. Dar care este legătura dintre analiza tranzacțională și originea timpului?
Plictiseala reprezintă unul dintre cele mai comune neliniști pentru ființele umane. În spatele ei se ascund temeri profunde pe care adesea încercăm să le evităm: singurătatea, golul, imobilitatea, moartea. Învingerea plictiselii presupune deschiderea către posibilitatea de a înfrunta multe dintre aceste provocări interioare. Cu toate acestea, pentru a reuși într-o astfel de încercare ai nevoie de o forță interioară extraordinară.
Este posibil ca viața să fi apărut brusc, fără a oferi celor vii posibilitatea de a depăși detașarea traumatizantă de liniștea reconfortantă a materiei inerte. Poate că aceasta explică chemarea eternă a pulsiunii de moarte, prezentă în fiecare ființă vie, care caută să readucă viața la punctul său de origine, în încercarea de a atinge inaccesibilul: beatitudinea inexistenței.
Șarpele fluxului vieții se încolăcește în jurul său, prins într-un ciclu fără sfârșit care repetă ruptura violentă de imobilitatea iluzorie. Viața, de fapt, ne pune în fața unor responsabilități adesea oneroase, greu de înfruntat fără sprijinul și confortul unei mame care înțelege profund semnificația traumei nașterii.
Suntem inevitabil împinși să trăim încercând să zguduim lumea din jurul nostru, în speranța unor răspunsuri care să risipească teribila plictiseală. Berne observă că "majoritatea oamenilor se simt inconfortabil în fața timpului neplanificat. De la naștere, ne confruntăm cu un vid temporal în care nimic nu se întâmplă sau nu se repetă cu sens.
Deoarece omul este încă incapabil să facă față dominației vacuității, el se simte obligat să satisfacă această nevoie insațiabilă prin structurarea timpului său cu calendare, programe, agende, ritualuri și obiceiuri.
Potrivit lui Berne, există trei direcții în care omul ar putea satisface această nevoie: căutarea de stimuli sau senzații, recunoașterea propriei individualități și nevoia de o structură socială. De aici și conceptul de timp, înțeles ca organizare a acțiunilor umane pentru a oferi o repetitivitate care să întărească sensul existenței.
Nevoia de stimuli este esențială în construcția viitorului Eu, o organizație psihică modelată de schimburile cu lumea exterioară. Freud subliniază că primirea de stimuli externi oferă informații esențiale pentru interacțiunea cu mediul. Lipsa de stimuli conduce la un vacuum din care credem în mod eronat că provenim. Aceasta explică de ce preferăm adesea stimulii negativi în locul absenței totale, după cum subliniază Berne, citând angoasa prizonierilor gata să facă orice pentru a evita izolarea.
Nevoia de recunoaștere este legată de funcția de oglindire pe care mediul o are pentru individ. Sunetele, mirosurile, căldura și contactul fizic sunt stimuli care fac ca fiecare persoană să se simtă primită și recunoscută. Salutările, zâmbetele, strângerile de mână și atenția fixează identitatea în societate, alimentând dorința de comunicare și relaționare. În mod contrar, respingerile împiedică dezvoltarea și integrarea socială.
Potrivit lui Berne, nevoia de structură îi determină pe oameni să formeze grupuri și să caute poziții privilegiate pentru a organiza timpul. Acest lucru duce la crearea timpului instituțional și a ritualurilor care reglementează împărțirea timpului social și maturizarea individuală.
De fapt, timpul este o invenție umană menită să umple vidul existențial și teama de a nu exista. Cu toții suntem supuși dominației sale fără să ne dăm seama de limitele sale. Ne temem că nu trăim cu adevărat și nu realizăm că, până la urmă, nu trăim deloc. Ne târâm legați de roluri, formalități și angajamente, prinși într-o falsă ierarhie care ar trebui să ne liniștească, alungând fantomele anihilării. Saturn ne-a prins într-o roată infernală, din care nu putem ieși fără să înfruntăm întunericul materiei.
Comentariu