Ciudată asociere. Și totuși, atunci când îl citim pe Berne, înțelegem profunzimea viziunii sale fenomenologice asupra apariției timpului psihologic. Ce anume leagă analiza tranzacțională de nașterea timpului?
Una dintre cele mai mari neplăceri pentru oameni este plictiseala. De aici, explorând mai profund, apar temerile pe care oamenii le evită: singurătatea, golul, imobilitatea, moartea. Cei care reușesc să depășească plictiseala pot face față în mare parte acestor provocări. Cu toate acestea, această faptă titanică necesită o tărie de caracter extraordinară.
Este posibil ca viața să fi apărut brusc, fără a oferi celor vii posibilitatea de a depăși detașarea traumatizantă de liniștea reconfortantă a materiei inerte. Poate că aceasta explică chemarea eternă a pulsiunii de moarte, prezentă în fiecare ființă vie, care caută să readucă viața la punctul său de origine, în încercarea de a atinge inaccesibilul: beatitudinea inexistenței.
Șarpele fluxului vieții își mușcă inutil coada într-o compulsie de a repeta separarea violentă de imobilitatea confortabilă a morții. A, da, pentru că viața impune responsabilități greu de asumat fără nutrimentul și confortul unei mame conștiente de ceea ce înseamnă trauma nașterii.
Suntem inevitabil împinși să trăim încercând să zguduim lumea din jurul nostru, în speranța unor răspunsuri care să risipească teribila plictiseală. Berne observă că "majoritatea oamenilor se simt inconfortabil în fața timpului neplanificat. De la naștere, ne confruntăm cu un vid temporal în care nimic nu se întâmplă sau nu se repetă cu sens.
Deoarece omul este încă incapabil să facă față dominației vacuității, el se simte obligat să satisfacă această nevoie insațiabilă prin structurarea timpului său cu calendare, programe, agende, ritualuri și obiceiuri.
Potrivit lui Berne, există trei direcții în care omul ar putea satisface această nevoie: căutarea de stimuli sau senzații, recunoașterea propriei individualități și nevoia de o structură socială. De aici și conceptul de timp, înțeles ca organizare a acțiunilor umane pentru a oferi o repetitivitate care să întărească sensul existenței
Nevoia de stimuli este esențială în construcția viitorului Eu, o organizație psihică modelată de schimburile cu lumea exterioară. Freud subliniază că primirea de stimuli externi oferă informații esențiale pentru interacțiunea cu mediul. Lipsa de stimuli conduce la un vacuum din care credem în mod eronat că provenim. Aceasta explică de ce preferăm adesea stimulii negativi în locul absenței totale, după cum subliniază Berne, citând angoasa prizonierilor gata să facă orice pentru a evita izolarea.
Nevoia de recunoaștere este legată de funcția de oglindire pe care mediul o are pentru individ. Sunetele, mirosurile, căldura și contactul fizic sunt stimuli care fac ca fiecare persoană să se simtă primită și recunoscută. Salutările, zâmbetele, strângerile de mână și atenția fixează identitatea în societate, alimentând dorința de comunicare și relaționare. În mod contrar, respingerile împiedică dezvoltarea și integrarea socială.
Potrivit lui Berne, nevoia de structură îi determină pe oameni să formeze grupuri și să caute poziții privilegiate pentru a organiza timpul. Acest lucru duce la crearea timpului instituțional și a ritualurilor care reglementează împărțirea timpului social și maturizarea individuală.
Pe scurt, timpul este o invenție umană menită să umple vidul existențial și teama de a nu exista. Cu toții suntem supuși dominației sale fără să ne dăm seama de limitele sale. Ne temem că nu trăim cu adevărat și nu realizăm că, până la urmă, nu trăim deloc. Ne târâm legați de roluri, formalități și angajamente, prinși într-o falsă ierarhie care ar trebui să ne liniștească, alungând fantomele anihilării. Saturn ne-a prins într-o roată infernală, din care nu putem ieși fără să înfruntăm întunericul materiei.
Comentariu