Mânia se naște și crește acolo unde gândurile și cuvintele sunt rare. Spumele la gură de furie ne amintesc de animalul din noi, animalul care ignoră educația, civilizația, fiara care nu iubește decât să-și sfâșie dușmanii. Un animal care nu trebuie disprețuit și nici reprimat, ci respectat pentru forța sa și îmblânzit cu puterea războinicului care distinge diferența dintre amenințarea fizică reală și intimidarea șefului. Mânia este puternică, impresionantă și generează o energie unică. Depinde, însă, de modul în care este folosită. Ea ne dă puterea de a schimba lumea sau ne poate măcina ficatul și ne poate împinge spre alcool și disoluție.
Mânia în psihologie
Un Copil supărat, obișnuit să se exprime mânios, va face din individ o persoană veșnic morocănoasă, colerică, insuportabilă și autodistructivă. Va fi greu să-i explici acelui Copil că furia adultului de astăzi este acum inutilă și dăunătoare, el se va înfuria în continuare convins că ziua de astăzi este aceeași cu cea traumatizantă de ieri. Este nevoie, ca întotdeauna, de un Părinte primitor și plin de înțelegere pentru a calma acea furie care nu a fost niciodată descărcată împotriva adevăraților abuzatori. Psihoterapia face minuni în acest caz.
A fost odată un Freud care vorbea despre agresivitatea înnăscută a omului ca provenind din natura sa animală. Apoi a venit Kohut și a vorbit mai degrabă despre reacția agresivă, considerată ca un răspuns la un rău suferit. Dintr-o perspectivă mai largă, amândoi au dreptate.
În viziunea corpului-membrană, furia este tensiunea care întărește suprafața exterioară și o împinge la atac. Principiul este simplu: stimul iritant - răspuns corporal. Sângele începe să curgă rapid, pompat de inima accelerată, în timp ce toți mușchii se contractează, gata de acțiune. Ce face în schimb mintea de maimuță? Analizează ea situația prezentă și semnalează care este cea mai potrivită mișcare de făcut? Categoric nu. Consolideazî în schimb memoria jignirilor din trecut și incită animalul înfuriat la cea mai violentă reacție posibilă, ignorând complet contextul.
Ca urmare, angajatul umilit aruncă cafeaua fierbinte pe cămașa șefului fără să se mai gândească la salariul său și la zilele ce vor veni. Cu cât mai multe amintiri frustrante au fost înregistrate în minte, cu atât mai puternică va fi furia și răspunsul agresiv. Jocul presupune o lungă și răbdătoare culegere de puncte bonus de frustrare care vor "justifica" apoi furia fremătătoare din momentul exploziei. La prima ocazie mai fierbinte, Copilul furios va lua fața bietului Adult conștiincios și a Părintelui prevăzător, dând nepăsător peste cap orice liniște profesională și financiară.
Conștientizarea dizolvă mânia
Apoi, există furia celor care s-au săturat să se enerveze. După o viață întreagă de frustrări repetate și niciodată exprimate, un tip mai reflexiv ajunge mai devreme sau mai târziu să realizeze că, în societatea civilizată, furia nu servește niciodată vreun scop benefic. Și astfel, în loc să se înfurie pentru a mia oară pe șeful său, pe soția sa, pe vecinul său, începe să recurgă la cuvinte, la ironie sau chiar la indiferență.
Nu este instantaneu, se învață să își schimbe reacția în timp, ca urmare a auto-observării și, uneori, după ce a suferit consecințele diferitelor izbucniri. Adesea, vitalitatea organismului suferă foarte mult din cauza reprimării furiei și are nevoie de o exprimare concretă. Exercițiile fizice sunt binevenite. Numai liniștea corpului poate lăsa loc pentru reflecția mentală. În acest fel, înșelăciunea minții care s-a delectat până acum cu instigarea reactivității agresive poate fi în sfârșit descoperită.
Furia diabolică
Viclenia maimuței care se află în capul nostru și care se distrează făcându-ne să confundăm trecutul cu prezentul este cu adevărat diabolică. Dar și mai diabolic este faptul că furia are capacitatea de a se alimenta singură. Odată ce modelul de răspuns agresiv este instaurat, energia reactivă va crește întotdeauna, indiferent de stimulul inițial. Se știe că unul nervos de obicei se înfurie din cele mai banale motive. La cea mai mică iritare, reacția sa va fi din ce în ce mai disproporționată.
Este ca și cum în această situație ar fi vorba de un alt tip de agresiune, nu mai este vorba de agresiunea înflăcărată a bestiei provocate, ci de o agresiune rece, mecanică, desprinsă de patosul uman, este doar stimul - reacție. Freud vorbea de o dezangajare pulsională și această explicație ilustrează foarte bine ceea ce se întâmplă. Omul cedează controlul asupra experiențelor sale unui mecanism automat care se declanșează independent de evaluarea și decizia umană.
Aici este punctul de ruptură, unde începe autodistrugerea. În momentul în care omul se abandonează automatismului obișnuit, emoțiile sale defensive degenerează într-un cerc vicios din ce în ce mai scurt, până la punctul de întâlnire fatal în care șarpele uroboric își înghite coada.
Sublimarea energetică a mâniei
Deci, ce să facem? Să ne înfuriem mereu și inutil, știind că violența fizică nu ne va repara nicio pierdere de demnitate? Un ego înșelat se va alătura minții de maimuță și împreună ne vor conduce spre abis. Un Părinte prezent și grijuliu construit în fiecare zi cu tenacitatea celui care escaladează munții spre lumină ne va conduce spre sublimare. Ce este aceasta? Este transformarea miraculoasă a furiei într-o sursă puternică de energie care poate fi folosită către o direcție benefică.
Este să încaleci deasupra valului aparent sălbatic al unei emoții primare pentru a o direcționa spre o aspirație mai înaltă, una care transcende conflictualitatea celor care au timp și energie de irosit în zadar. Este acel moment în care decizi că nu mai are rost să te răzbuni pe cei care nu ar putea niciodată să-ți dea nimic înapoi și te îndrepți în schimb spre o realitate mai bună de construit cu forța ta.
Comentariu