În Occidentul hiper-rațional, calea devoțiunii este ultima cale de urmat pentru cei care se caută pe ei înșiși și natura lor spirituală. În Ortodoxia Răsăriteană, însă, această cale este cea mai bătătorită, și trebuie să spun cu mândrie că tinerii ortodocși aleg din ce în ce mai mult să se dedice trup și suflet transcendenței.
Tatăl nostru, care ești în ceruri...
Devotamentul este intim legat de parentingul interior și exprimă puterea sentimentelor nutrite pentru un părinte proiectat în exterior. Un părinte care poate fi sau nu idealizat. În primul caz de idealizare, ar putea fi o fugă de părintele imperfect, o evadare care îl determină pe individ să-și construiască în minte imaginea Părintelui ideal complet opusă realității imperfecte și dureroase.
Într-o astfel de situație devoțiunea devine spectacol, spiritualism ostentativ, judecată implicită pentru cei care nu o practică. Bisericile sunt pline de Copii dezamăgiți de părinți, evlavioși zeloși care își reprimă nemulțumirea părintească într-o adorație religioasă expusă cu mult patos și puțin suflet.
Adevărata devoțiune este cea sinceră, care pornește de la experiența reală a unui tată iubitor și cu autoritate. Sunt puțini cei norocoși. Nimic nu ar putea fi mai ușor și mai benefic decât să te închini unui tată extern, asemănător cu tatăl experimentat în realitate.
Devotamentul născut din durere
La fel de autentic este devotamentul celui care, în ciuda experienței întunecate a unui tată imperfect, alege să externalizeze un tată autentic bun și protector. O alegere foarte rară și dificilă, născută în urma unei munci interioare serioase și după o elaborare dureroasă a celor mai profunde gânduri. Pentru că o copilărie cu un tată imperfect generează, de obicei, tipare de gândire bazate pe ierarhie, putere și autoritarism. Într-o minte structurată pe axa slab - puternic, inferior - superior, mic - mare, nu există loc pentru autoconfesiune și acceptarea Celuilalt.
Credința rămâne pentru mult timp un concept steril și neînțeles, în timp ce ostilitatea de fond întunecă orice posibilitate de a întrevedea în exterior dragostea necondiționată reală. Încrederea devine posibilă doar atunci când lupta dintre cei slabi și cei puternici încetează în favoarea unei egalități respectuoase a forțelor, când stima de sine și autoeficacitatea îl fac pe individ să fie pregătit să înfrunte autoritatea de pe o poziție de egalitate. În acel moment, ideea de autoritate binevoitoare și primitoare invadează mintea temătoare, răspândind în viață confortul pe care numai un sentiment de protecție și de iubire profundă îl poate oferi vreodată.
De la devoțiune la uniune
Mai există încă un pas pe calea devoțiunii: de la Tatăl proiectat la Tatăl introiectat. Indiferent de ordinea exactă în care cei doi se succed, rămâne cert că unirea lor construiește o lume mai bună, acel tărâm mult visat în care realitatea experienței nu mai are loc pentru frică.
Comentariu