Conceptul de joc psihologic înglobează întreaga filozofie a lui Berne despre viața umană: nu există victime, salvatori sau persecutori, există doar dinamica subtilă a furiei, a resentimentelor și a durerii neconsumate care stau la baza jocului relațional de zi cu zi. Jocurile psihologice înlocuiesc viața autentică, transformând-o într-o scenă de teatru în care falsele moralisme, ideologiile și ficțiunile își găsesc justificarea necesară în cazanul infernal de emoții neprocesate din sufletul oricărui Copil din noi.
Identificarea și atenuarea energiei incontrolabile care alimentează un joc menit să egaleze scorurile este o muncă de titani.
Jocurile sunt peste tot, nu trebuie altceva decât o privire atentă și o minte trează. Ele se strecoară acolo unde există întotdeauna un cazan care fierbe. Nemulțumirea reprimată, vechile ranchiuni dezgropate, gândurile clocite și acre sunt ingrediente excelente. Jocul este ca o supapă foarte rafinată pe care educația acestei societăți civile o oferă ca un substitut al violenței.
Posibilitatea de a se juca cu oamenii amână momentul adevărului cu sine, oferă timpul și experiența necesare pentru consolidarea sinelui, dar creează și obișnuința de a fi laș, creând condițiile pentru ca ficțiunea din relații să devină o nouă normalitate a vieții.
Dar haideți să aruncăm o privire mai atentă la jocurile psihologice.
Cum recunoști un ”jucător” înrăit? Nu este imediat, dar este perceptibil la nivel ”de stomac” al Copilului din noi. Începutul unui joc este foarte distractiv, ne entuziasmează atât de mult încât ne dă imboldul spre viață, începem pregătirile, ”rundele” de recunoaștere, tentațiile. Seducția este cuvântul cheie în această fază, și nu numai din punct de vedere sexual. Să te îndrăgostești este un joc fantastic! Dar și izul unei prăzi de prins sau al unei cauze "salvatoare" este îmbătător! Ne adulmecăm reciproc, în ciuda faptului că ne prefacem că suntem foarte serioși și profesioniști, ne "măsurăm" pentru a vedea dacă tipul de personalitate ni se potrivește. În realitate, decizia de a intra în joc este o chestiune imediată de câteva secunde.
Nimic nu e mai amar decât un joc de analiză tranzacțională. Pentru că are loc între oameni care, într-un mod subtil și rafinat, se plac sau, mai degrabă, se potrivesc. Există o atracție spre ceva nedefinit, un nu știu ce imperceptibil care face ca înțelesurile duble să fie rapide, amuzante și adesea stimulante. Într-un joc există simpatie, există un sentiment imediat și inconfundabil care unește doi oameni care sunt compatibili la nivel nonverbal. Plăcerea întâlnirii nu este întotdeauna obligatorie, ea se poate manifesta ca o admirație care nu este recunoscută în mod deschis sau poate fi chiar inconștientă. În spatele jocului, însă, rămâne fantoma unui copil care și-a admirat mult părintele ce i-a devenit apoi adversar.
Partenerul antrenat în joc este cu siguranță cel căruia vrei să-i demonstrezi ceva, este ocazia de a te revanșa pentru cine știe ce aventură îngropată demult, dar care acum apare brusc, între cei doi jucători există un aer de provocare, de competiție, de pariu. Poate că de data aceasta va fi altfel. Se simte acea senzație că te arunci în aventura necunoscutului sau cea care o simt doi șoferi care decid o cursă improvizată la culoarea verde a semaforului.
Adesea, jucătorii nu sunt conștienți de existența jocului, dar uneori se încearcă acel presentiment de ”știu deja cum se va termina, dar mă arunc oricum și orice ar fi.” SIgur că în secret unul speră într-un final diferit, dar cu greu acest lucru se va întâmpla.
Jocul ascunde o ostilitate foarte profundă. La nivel nemărturisit, provocarea nu este deloc amuzantă, dimpotrivă. Este vorba despre resentimente care sunt deja irevocabil imprimate în schemele mentale și care nu-și doresc altceva decât o confirmare. Ideea despre cum este cu adevărat celălalt este deja cunoscută încă de la început și tocmai recunoașterea sa intuitivă declanșează jocul. L-am putea numi ”acum suntem chit”, dar merge și profeția care se împlinește. Rolurile sunt astfel bine definite încă de la început și amândoi sunt de acord să le recite.
De fapt, este vorba despre recitarea unei piese. Jucătorii nu-și dezvăluie niciodată adevărata natură, adevăratele gânduri. Ei se prefac că trăiesc și joacă rolul persecutorului, al călăului sau al victimei, identificându-se cu clienții înșelați, cu domnișoarele seduse și abandonate, cu poeții neînțeleși sau cu adulterii prinși cu mâța în sac. Dacă piesa se extinde și devine o poveste existențială mai complexă, atunci este vorba despre soartă.
La originea jocurilor psihologice se află un puternic element nevrotic. Evadarea inconștientă din aspectele dureroase ale unui vechi conflict duce inevitabil la prefăcătorie și iluzie, cu rezultatul de a recrea tocmai acele situații care sunt similare cu cele care au fost îngropate. Jocurile oferă posibilitatea de a recrea exact condițiile în care Copilul a eșuat lamentabil cu atâta timp în urmă. Diferența este că, de data aceasta, este doar un joc, nu se joacă "pe bune", așa că nu se mai poate eșua atât de dureros. De fapt, finalul cu gust amar poate fi camuflat în spatele portiței consolatoare "oricum, știam că e așa, și de asta nu m-am implicat atât de mult".
Din acest motiv, jucătorii nu sunt niciodată personalități autentice. Recitarea se poate recunoaște din atitudinile lor teatrale exagerate, din emotivitatea lor ostentativă, din dificultatea lor de a adopta o poziție neutră sau oricum mai echilibrată.
Ca în orice piesă, răsturnarea de situație este neașteptată și de mare impact. Cealaltă persoană se întoarce și își arată "scrisul de pe spatele cămășii", partea sa întunecată, acel aspect foarte intuitiv care, la început, a constituit punctul de atracție al jocului. Evident, totul pare o surpriză uriașă, o tragedie, dar în realitate semnele erau acolo din belșug încă de la prima invitație la joc. Drumul spre adevăr este întotdeauna marcat de mici firimituri pe care numai conștiința le poate face vizibile: un comportament nesigur, neconform cu intențiile declarate, o clauză lipsă în contract, un trecut ascuns, o sumă imposibil de procurat, un drept călcat în picioare. Dar dorința de a reconstitui trecutul ascunde toate aceste indicii, acoperindu-le cu scenarii fanteziste și iluzii dulci.
Prăbușirea lor va avea loc în mod inevitabil și va fi a mia fentă a unui destin nefericit, alimentat cu îndulcitori și plin de răsturnări de situație inutile.
Autonomia se realizează atunci când trei capacități sunt eliberate sau recuperate: conștiința, spontaneitatea și intimitatea.
eric berne
Comentariu