Se vorbește des despre dragoste și despre a fi îndrăgostit, dar diferența dintre aceste două concepte este abisală. Pentru cine cunoaște stările Eului, explicația dinamicilor sufletești care definesc relațiile noastre în general, dar mai ales cele afective și sexuale, este mult mai simplă.
Dragostea și sexualitatea sunt împărăția absolută a Copilului.
Plăcerea atingerii, mirosului, mângâierii sau apropierii fizice s-a născut în timpul copilăriei, atunci când micul nou născut a primit primele îngrijiri ale mamei. Contactul epidermic s-a unit cu tandrețea maternă alcătuind senzația de plăcere care, în urma mângâierilor repetate, a fost înregistrată în memoria copilului.
Memoria acestor senzații de plăcere vor influența pentru totdeauna sexualitatea și afectivitatea noastră. Nu toate experiențele intime de la început au fost fericite, așa cum nu toate mamele sunt perfecte. La rândul lor, nu toate mamele sunt fiicele unor bunici la fel de iubitoare și de fericite.
Copilul din noi, acea parte interioară care a înregistrat și care reproduce copilul real așa cum am fost, este polarizat în sens pozitiv la momentul nașterii. Micuțul crede că lumea din jur în care abia a sosit este un fel de paradis și nu are capacitatea de a elabora aspectele negative ale noii realități. Înseamnă că micuța sa conștiință cu greu va fi în stare să asimileze acele aspecte deficitare fără să aibă un scut protectiv care să-l ajute să se apere de ceea ce nu poate tolera.
Prima relație de dragoste este cea cu mama.
În consecință, copilul nu suportă ușor eșecurile în relația cu o mamă care nu este atentă la nevoile sale. Din acest motiv, sensibilitatea mamei de a primi și de a liniști anxietățile copilului este foarte importantă pentru dezvoltarea acestuia. Creșterea va continua pașnic, dar problemele emoționale nerezolvate vor rămâne înregistrate în memoria de elefant a Copilului. Această înregistrare va fi făcută cu scrupulozitatea unui contabil și va reveni invariabil la suprafață ori de câte ori ne vom aventura într-o nouă relație intimă.
Cu o tenacitate incredibilă, Copilul nostru va purta în toate relațiile sale intime toată frustrarea sa, speranța sa de reparare sau de răscumpărare, dorința sa de a reveni la starea de fericire absolută visată sau poate trăită în pântecele mamei sale.
Copilul nemulțumit din noi își va căuta mereu acea mamă perfectă pe care desigur n-o va găsi și va fi responsabil pentru toate eșecurile noastre amoroase, pentru durerile provocate de relațiile noastre greșite, pentru interpretările noastre false, pentru minimizările noastre lipsite de respect, pentru izbucnirile noastre incontrolabile.
În realitate, acea iubire pierdută sau visată nu se va putea avea niciodată, deoarece relația de iubire cu primul ”obiect” al iubirii, cum spun psihanaliștii, adică cu mama, nu este compatibilă cu viața. Incestul exclude evoluția și viața. Putem în schimb să construim o relație de dragoste cu un nou "obiect", cu o femeie sau cu un bărbat complet diferiți, încercând să ne străduim să ne rafinăm sensibilitatea și autopercepția astfel încât să echilibrăm relația de schimb reciproc cât mai bine spre satisfacerea necesităților ambelor părți.
Copiii răniți văd dragostea ca pe un miracol pe care trebuie să-l aștepte în mod pasiv, fără niciun angajament sau fără vreun efort din partea lor. Adesea își imaginează dragostea ca pe un dar necondiționat coborât din ceruri sau ca pe o întâlnire magică cu sufletul pereche.
Întâlnirea cu sufletul pereche înseamnă finalizarea călătoriei evolutive și contrazice însuși sensul vieții.
Mitul sufletului pereche este o înșelăciune excelentă pentru un Copil neajutorat cu inima frântă. Copilul dezamăgit de prima iubire maternă este convins că sufletul pereche îl va completa într-un mod miraculos și îi va oferi în sfârșit dragostea perfectă, fericirea smulsă de o soartă nemiloasă. Fără ca el să-și pună vreodată vreo întrebare, fără ca el să facă vreun efort pentru a se îndrepta spre celălalt.
Prea comod.
Este răspunderea noastră să luăm pielea acelui broscoi și să continuăm să fim prinți și prințese. (Eric Berne)
Ideea unei iubiri perfecte care vine din cer îl împinge adesea pe Copil în relații fulgerătoare în care se aruncă cu ochii complet închiși, amăgit de aparenta perfecțiune atât de neașteptată și atât de mult dorită. Copilul din noi nu va îndrăzni niciodată să se întrebe dacă acea compatibilitate aparent perfectă cu prințul sau prințesa visurilor sale este într-adevăr autentică sau este doar visată.
În relația de iubire, visul de reconstrucție a unui trecut acum inexistent și complet diferit de realitatea prezentă domină sfera a tot ceea ce va deveni dependență patologică. Fantezia unei iubiri perfecte se va suprapune cu realitatea în numele unei pasiuni irezistibile și va copleși complet viața celor doi bieți protagoniști.
Dacă, pe de altă parte, planurile de iubire corespund caracteristicilor reale ale persoanei iubite, se speră într-o uniune fericită. În relația în care pretențiile sunt mai rezonabile nu se vor insinua în secret încercările imposibile din basme, în care prințese moarte sau acrite așteaptă prinți naivi sau fanfaroni obligați să lupte cu dragonii care scuipă foc pentru un zâmbet deșart.
Iubirea imposibilă este fantezia a doi copii cu inimile frânte: Oedip și Electra.
Din păcate Copilul colectiv al culturii actuale este intoxicat de ideea că iubirea ar fi absolută și necondiționată. Prin urmare, avem o creație artistică înfloritoare care râvnește fără consolare la iubirea imposibile sau pierdută, statică, perfectă, dar trecătoare.
Pentru a alimenta o amânare nesfârșită a responsabilităților emoționale, abundă telenovelele lacrimogene, reality-show-urile nevrotice, cântecele neomelodice sfâșietoare, romanele de dragoste și nunțile spectaculoase în cel mai oribil stil kitsch.
Dragostea de fiecare zi nu este niciodată definitivă, nu cade din cer și are nevoie de multe condiții.
Iubirea adevărată ne face să creștem, ea nu ne este dată de potrivirea perfectă între cele două personalități, ci de un efort imens de a înțelege nevoile celuilalt.
Relația de iubire înseamnă răbdare, dar mai presus de orice înseamnă un sacrificiu voluntar pentru binele celuilalt. Un sacrificiu conștient, voluntar, știind că data viitoare celălalt va putea schimba sau nu în același mod ceea ce un partener a sacrificat acum pentru binele său. Am putea să considerăm relația de iubire ca un credit de afectivitate. Un credit ipotetic, nu întotdeauna acoperit.
Dragostea se hrănește din înțelegerea și acceptarea reciprocă a defectelor celuilalt.
E bine de știut că înțelegerea cauzelor pe care le au lipsurile noastre sau ale celorlalți nu ne transformă în sfinți sau guru iluminați, ci ne oferă doar înțelepciunea de a afla noi modalități de a comunica. Nimic altceva. Deci a-l înțelege pe celălalt nu este o dovadă de compasiune divină și de înălțare narcisistică spirituală, ci un instrument folositor pentru a alege cuvintele și acțiunile cele mai potrivite cu care să ne expunem viziunea noastră asupra lumii.
În acest fel, filtrele mentale ale celor doi copii care dansează valsul amețitor al cuplului se pot întâlni, compara și extinde într-o viziune nouă, dar în mare parte împărtășită. Numai în urma dezvăluirii și împărtășirii părților noastre ascunse se poate naște iubirea autentică, rodul comuniunii profunde de emoții, gânduri, acțiuni. De esențe.
Să fii îndrăgostit, ce pasiune!
Îndrăgostirea este un joc în care celălalt este forțat să întruchipeze calități pe care nu le are. Copilul care a fost deja dezamăgit respinge umbra întrezărită în interiorul său și o proiectează asupra partenerului său împreună cu insuportabila dorință de a avea acea persoană unică.
Pasiunea iubirii conduce la conservarea stării de extaz, consolidând false iluzii și construind înalte castele de cărți, pe care viața le distruge punctual. Îndrăgostirea nu poate acționa decât ca o scânteie inițială care generează energia necesară pentru nașterea viitoarei relații și, deci, a viitoarei iubiri.
Iubirea este fertilă, creativă, atinge ținte înalte de conștientizare și generează continuu conținut care îmbogățește relația. O astfel de relație devine o descoperire extrem de dificilă a laturilor temute ale celuilalt și ale propriei persoane, o călătorie interioară chinuitoare, marcată de eterna luptă între teama de a pierde și nevoia de libertate.
De ce să renunți la frenezia impetuoasă a pasiunii egoiste pentru un drum în doi în urcuș? Pentru că atunci când ai găsit puterea de a înfrunta și de a rezolva pierderea sinelui tău și a celuilalt, ți se va deschide înainte extazul infinit al bucuriei de a fi iubit cu tot corpul, cu certitudinea minții logice, cu veselia sufletului și cu libertatea spiritului.
Comentariu