Felicitări! Atunci când ţi-a intrat în cap că nu trebuie să mai suferi, când ai găsit în sfârşit energia pentru a te privi aşa cum eşti ca să te cunoşti cu adevărat, înseamnă că eşti gata să începi să trăieşti din plin. Este vorba de un drum fără început şi fără sfârşit, dar îţi garantez că nimic nu ţi se mai părea atât de autentic, atât de emoţionant, atât de minunat!
Nu trebuie neapărat să fii un tip reflexiv, dar este musai să fii însetat de adevăr. Te vei întoarce treptat la esenţa ta de valori, ideale şi vibraţii. Acest drum nu are o durată temporală, timpul este doar o simplă dimensiune de măsurabilă într-un context existenţial destul de limitat. Dar fiecare clipă de intimitate cu frumuseţea corpului tău, cu intensitatea emoţiilor şi ingeniozitatea gândurilor tale va fi unică.
Punctul de plecare: dragostea!
Nu e un slogan generic, ci condiţia fundamentală pentru o viaţă realizată. Cine doreşte să o ia pe acest drum de obicei este un suflet care vrea să se regăsească. Cu toate că acest cuvânt îl afli peste tot în lume, din motive de familie, cultură şi educaţie dragostea rareori face parte din valorile conştiinţei.
Dragostea şi fiinţa omenească coincid. Copilul soseşte pe pământ plin de dragoste, puternic polarizat pe această unică sarcină energetică. Ceea ce primeşte în schimb este cumplit şi greu de integrat. Dar va trebui totuşi s-o facă pentru a-şi putea completa misiunea sa principală: eliberarea sinelui. Părintele are această datorie teribilă de a construi înlăuntrul copilului său semnificaţia dragostei. Cum să facă aşa ceva dacă nu a cunoscut-o?
Aici intervine credinţa sau Dumnezeu. Părinţii, la fel ca bunicii, străbunicii şi întregul fir genealogic, sunt imperfecţi. Imperfecţiunea este o realitate a condiţiei omeneşti pe pământ. Copilul însă vine aici convins că este perfect şi va suferi enorm când va realiza cât e de mare imperfecţiunea acestei lumi. De aceea e nevoie de cineva care să dea o mână de ajutor săracilor părinţi. Dumnezeu reprezintă autoritatea ultra parentală absolută capabilă de a netezi tuturor fiilor cărarea în viaţă.
Credinţa nu cade din cer, ci este o nevoie umană fundamentală. Dumnezeu devine astfel izvorul suplimentar care potoleşte nevoia absolută de dragoste. Atunci când Dumnezeul este imaginat ca fiind lipsit de acest dar, istoria omenirii o ia întotdeauna razna. Hristos a făcut o muncă excelentă! Cu timpul, de-a lungul dezvoltării societăţii omeneşti aparenţele Dumnezeului se pot schimba. Transumanismul, de exemplu, tinde să-l înlocuiască pe Dumnezeul creştin cu Dumnezeu-maşină. Alegerea depinde de noi.
În concluzie, punctul de plecare este clar: dragostea. Reprezentată de un Dumnezeu bătânel şi cu barbă sau de un Creator energetic, nu are importanţă. Eşti iubit în mod necondiţionat şi reprezinţi o parte unică, nespus de preţioasă din Totul constituit din iubire. Fără siguranţa acestei iubiri necondiţionate, fără conştientizarea faptului că orice are la bază iubirea de sine şi a propriilor semeni, nu se ajunge nicăieri. Deoarece munca de completare a propriei individualităţi necesită alegeri dificile, iar fără hrana sa spirituală esenţială, sinele nu va avea niciodată puterea de a creşte.
Mergem mai departe. Înainte de toate, nu judeca!
Nimic nu împiedică mai mult auo-observarea decât judecata. Dacă vrei să ajungi la privirea curioasă şi atentă a pictorului care studiază îndrăgostit modelul său, trebuie să elimini ciocanul critic care te bate în cap. Nu se face în doi timpi şi trei mişcări, mai ales pentru cine doreşte ca auto-observarea să-i fie o a doua natură.
Din punct de vedere cultural creştinii sunt mai expuşi la simţul vinovăţiei şi sunt obişnuiţi de mici la autoflagelare interioară. Vina creştină dezvoltă cu siguranţă o sensibilitate deosebită faţă de semeni, dar este păcat că învăţăturile religioase nu ajută întotdeauna la transformarea acesteia în simţul matur de răspundere. Copil se simte vinovat pentru prima oară datorită Părinte, iar numai după aceea simţul vinovăţiei este introiectat, adică inclus în propria individualitate.
De aceea, pentru a putea porni în căutare de sine, judecata critică trebuie suspendată. Însă numai critica, nu şi empatia împreună cu responsabilitatea faţă de ceilalţi, dar mai ales faţă de sine însuşi. Acesta este unul dintre cele mai înalte salturi ale existenţei. A nu te judeca pe tine însuţi înseamnă să nu te mai condamni, să nu mai împarţi realitatea şi s-o accepţi aşa cum e. Punct. Însă pentru aceasta trebuie să ştii că suspendarea judecăţii de sine nu înseamnă să accepţi totul.
A discerne sau a judeca? Asta e întrebarea...
Rămaşi încă la gândirea infantilă, de obicei suntem obişnuiţi să credem că judecând ceva sau pe cineva îndepărtăm de noi înşine ceea ce nu dorim. De fapt, judecata e mai gravă, deoarece include şi refuzul, condamna. Împreună cu judecata am fost învăţaţi să condamnăm, adică să respingem definitiv din viziunea noastră asupra lucrurilor o parte importantă şi nu neapărat negativă.
Condamnarea ne strâmtează orizontul şi ne face să rămânem incompleţi, în timp ce discernământul implică doar o decantare a realităţii cu scopul de a defini cine vrei să fii. Acceptând o parte întunecoasă a celuilalt sau din noi înşine, nu înseamnă că aceasta va fi parte din tine, ci va căpăta doar un loc în viziunea ta despre realitate.
La terza via tra l’azione e la reazione
Un exemplu: accept cu seninătate tentaţia de a fi uneori invidioasă, ştiind că nu o voi transforma în acţiune cauzând ceva altuia sau mie însămi prin comportamentul meu. Uneori însă mi se poate întâmpla s-o fac, dar voi reuşi oricum să repar daunele şi să nu mai repet aceast lucru. Simplu. Prin urmare, în construcţia identităţii mele, aleg să nu fiu invidioasă, ştiind însă că această caracteristică se află înlăuntrul meu în mod natural. Astfel am oprit judecata, nu m-am autocondamnat, ci am ales deliberat cine vreau să fiu cu adevărat.
În acelaşi fel se întâmplă cu diferitele aspecte ale celorlalţi. Constat lipsa de coerenţă a politicilor, îmi pare rău de acest lucru şi nu sunt de acord cu aşa ceva denunţând asta categoric şi deschis, dar nu mă implic nici emotiv şi nici cu fapte fără rost în lupta împotriva incoerenţei politice. Separând judecata de condamnă îmi dau seama de realitatea imperfectă, dar fără să irosesc energia încercând să elimin aspecte care nu-mi plac. Politicii incoerenţi fac parte din realitate, iar incoerenţa lor trebuie să iasă la iveală pentru a putea favoriza libertatea de alegere electorală. Nimic mai mult.
Detaşarea de sine
Ora possiamo andare avanti. Vuoi conoscerti davvero? Allontanati da te stesso e osservati. Sembra strano, ma è così. Ogni processo di conoscenza ha bisogno della distanza necessaria tra l’oggetto e l’osservatore. Ora tu sarai gli entrambi. Quindi distaccati mentalmente dal tuo corpo, dalle tue azioni, dalle tue emozioni e dai tuoi pensieri. Il tuo corpo non si identifica completamente con ciò che sei veramente. Non sei affatto il tuo fisico, magari palestrato, e nemmeno le tue forme sinuose. Neanche le tue emozioni sono tutto di te. Non sei la rabbia, non sei la tristezza, non sei ciò che provi. I tuoi pensieri non ti rappresentano integralmente. Le tue idee sono soltanto una parte di te. Una piccolissima parte. Diventa un osservatore sempre più lontano, ma rimani comunque sempre te stesso.
Fiind obişnuit din punct de vedere cultural să gândeşti în mod dual şi fiind programat să reacţionezi la orice stimul în sens contrar, acum va trebui să te opreşti şi să te detaşezi de oscilarea ta continuă între bun şi rău, între bine şi greşit, frumos şi urât. Observă ciocănelul care judecă în mintea ta, detaşează-te de gânduri, iar înainte de a da o evaluare despre ceea ce vezi că spui sau faci, opreşte-te. La început vei reuşi cu greu, dar cu timpul pauzele tale reflexive vor fi din ce în ce mai lungi.
Il segreto dell’auto-osservazione? La contemplazione.
Cineva o numeşte calea de mijloc, alţii o numesc pauza respiraţiei cuantice, iar alţii o consideră cheia principiului pulsional al realităţii. Este oricum punctul central în care se întâlnesc vectorii acţiune - reacţiune, ochiul ciclonului în care impulsurile noastre se opresc pentru a putea fi sublimate şi redirecţionate în funcţie de alegerea noastră conştientă. Fără a putea avea o vedere de ansamblu asupra tuturor direcţiilor, nu se poate alege drumul potrivit.
Dacă nu opreşti tendinţa de a judeca şi de a lupta cu ceea ce observi, detaşarea devine un clivaj schizoid între părţi importante ale sinelui. În acest caz, autoobservarea se transformă într-un refugiu al Eu-lui incapabil de a discerne realitatatea pentru a se putea autodefini. Pentru a fi siguri că nu refuzăm nimic din ceea ce vedem, trebuie să controlăm starea emotivă. Mânia, de exemplu, împiedică posibilitatea de a te opri şi alimentează circuitul automatic acţiune - reacţiune. Însă despre mânie vom vorbi în mod deosebit mai departe.
Autoobservarea are nevoie de înţelepciune orientală şi de putere de suflet pentru a putea contempla ceea ce pur şi simplu există. Aceasta este etapa fundamentală şi partea cea mai complexă a drumului spre autocunoaştere. O muncă fără sfârşit, continuă, până când nu va deveni o parte din tine însuţi. Autocontemplarea dinamică deschide porţile alegerilor conştiente şi acţiunilor bine ţintite, duce la creşterea constantă a stării de bine şi la expansiunea extraordinară a conştiinţei.
Odată ce te vei obişnui să te observi, nu te vei mai putea întoarce la somnul de dinainte. Vei trăi dimensiunea ta interioară ca pe o a doua viaţă, mai bogată şi cu mult mai satisfăcătoare, în timp ce realitatea exterioară se va completa de conţinuturi noi. Iată alte detalii despre cum să te observi. Bine ai venit la viaţa conştientă!
Comentariu